Prin blogosfera literara (11 – 17 iulie 2011)

De pe Web site-ul Timis-on-line aflam despre ultimele pregatiri pentru Festivalul Gărâna Jazz care va avea loc pe 21-22 iulie.: ‘Florian „Moşu’ ” Lungu va fi pentru a cincisprezecea oară prezentatorul Festivalului Gărâna Jazz, eveniment care atrage anual zeci de mii de melomontaniarzi pe muntele Semenic. Ediţia 2011 a evenimentului organizat de Fundaţia Jazz Banat aduce, între 21 şi 22 iulie, în ranchul muzical Wolfsberg, muzicieni din prima ligă a jazz-ului mondial, din SUA, Japonia, Norvegia, Elvetia, Suedia, Anglia, Franţa, Israel, Germania, Polonia şi România. Cei care au visat ani buni să-i audă cântând pe Hiromi Uehara sau Avishai Cohen îşi vor vedea idolii pe scenă şi dorinţele împlinite. „În grupurile ce vor concerta se regăsesc nume foarte importante ale scenei mondiale, cum ar fi Anthony Jackson, Simon Philips, Lezsek Moszder, Jon Hassel, Eivind Aarset şi mulţi alţii. Această ediţie va prilejui şi reveniri multaşteptate ale unor mari artişti români precum Liviu Butoi, Toni Kuhn, Luiza Zan, Horea Crişovan, Marius Mihalache şi Mario Florescu”, subliniază Marius Giura, directorul Festivalului.’ Remarc in special prezenta lui Avishay Cohen, poate unul dintre cei mai mari basisti de jazz din lume in acest moment, care a fost descoperit si lansat in anii 90 de Chick Corea si a facut parte multi ani din formatia sa, dupa care si-a dezvoltat o spectaculoasa cariera independenta.

In ‘Dilema Veche’ Radu Cosasu isi aminteste sub titlul ‘Columbo și poliția noastră’ despre Columbo (al carui interpret Peter Falk a plecat recent dintre noi) si alte seriale care ocupau timpul telespectatorilor in vremea dictaturii. ‘Apare însă o problemă, şi nu cred că fac noi dificultăţi regimului acela, dacă întreb: de ce-or fi dat ăia drumul la Columbo? Nimic nu se proiecta fără un skepsis politic, fără gîndul că-i va plăcea Celui şi celor de sus. Aşa s-a dat drumul (expresie tipică de lagăr) western-urilor – o vreme interzise –, fiindcă lu’ nea Nicu îi plăceau dinamismul şi morala lor ţeapănă: binele învingea răul. Nu se plictisea probabil nici la Sfîntul sau la celelalte de nivelul acestuia, fiindcă erau tot aşa, simple şi garantate din pdv etic. Plus că demascau orînduirea aceea capitalistă în care abundau crimele şi jafurile, dacă nu inexistente la noi, oricum invizibile în ziare şi pe ecrane. Dar Columbo? Ce a „plăcut“, ce a acceptat cenzura supervigilentă? De acord, se vedea din nou cîtă putreziciune zăcea în orînduirea aceea crudă şi nedreaptă… Dar nu dura prea mult? Nu era prea complicat pînă se descoperea criminalul? Columbo nu vorbea prea mult? Nu era, pe scurt, cam plictisitor pentru mintea celui mai iubit dintre pămînteni? (fără glumă: omul a fost foarte dezamăgit că în romanul lui Preda nu era vorba de el).’

De pe blogul Dianei Alzner aflam ca intre 5 si 7 august va avea loc ROMCON 2011- ‘Consfătuirea Naţională dedicată Science-Fiction sub titlul RomCon 2011 – O nouă speranţă.’

In ‘Observatorul Cultural’ Valentina Iancu ii ia un interviu lui Radu Stern, curatorul expozitiei ‘From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania’ de la Muzeul de Istorie a Evreilor din Amsterdam. ‘Este un subiect care mă preocupă încă din studenţie, de atunci îl cercetez. Am avut norocul că Saşa Pană m-a lăsat să studiez în biblioteca domniei sale, o bibliotecă extraordinară şi pe vremea aceea, în România, absolut unică. Pentru că acele cărţi existau în biblioteci oficiale, dar accesul era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Am publicat în acea perioadă articole despre avangardă, primul meu articol publicat a fost despre teoria avangardei, şi al doilea a fost de istorie. Primul în Analele de estetică ale Universităţii Bucureşti („Avant-Garde and the Critical Awareness”, 1974), al doilea în Arta („50 de ani de la expoziţia Contimporanul”, decembrie 1974). Multă lume s-a întrebat cum de-au putut fi publicate aceste articole. Apoi am mai publicat în reviste italieneşti, dar acolo nu era ceva deosebit. În România, să scrii despre Contimporanul în 1974 era o chestie aproape unică. Nici eu nu ştiu de ce a lăsat cenzura să treacă acest articol, dar l-a lăsat. Apoi am scris un articol despre Proletkult, a trecut, a fost publicat în revista Arta, dar, cînd am vrut să scriu un articol despre organizarea artei în Germania nazistă, s-a crezut că este vorba despre structurile din România, care semănau perfect, dar eu nu eram sinucigaş, nu intenţionam să fac o aluzie directă la asta. Dar „tovarăşii” au fost vigilenţi.’

(Dan)

Pe “Romania altfel” am aflat cateva lucruri interesante despre Arhiducele Otto al Austriei, decanul de varsta al familiilor regale europene, decedat in aceasta luna la varsta de 98 de ani.

Toate strazile sunt pline de vanzatori de Floarea Soarelui zilele acestea…o explozie de capete galbene plecate in parjolul soarelui. Despre Robin Guthrie, pe Wikipedia. Iata “Sunflower Stories” – Robin Guthrie:

Editura Litera are o initiativa laudabila semnalata pe blogul “Semne bune. Semne de carte, pentru carte”. Gazdele incanta si atrag copiii catre CARTE in ambianta placuta a batranului Cismigiu.

Hm…Un articol interesant in Jurnalul :). Sunt si astfel de oameni, si astfel de cazuri… ”românii se plâng degeaba, că nu pricep ce bogăţie au în ograda proprie”…spune englezul acesta! Eu zic ca are dreptate!

Pe blogul “Vom gandi si vom fi liberi” am citit cateva cuvinte inteligente si bine simtite despre tigani si zic ca merita sa le cititi cu totii si sa ne gandim daca trebuie “lasati in legea lor”, dupa cum comenteaza cineva.

Pe blogul Ralucai Duta am citit un articol referitor la lansarea Revistei “Cariere” si “notiunea de responsabilitate si …. cea de decizie” la romani.

Pe blogul Silviei Colfescu, “Istorioare bucurestene”, am citit articolul “Intr-o tara fara lege, faradelegea conduce”. Ceea ce face deosebit Silvia Colfescu, pe langa scriitura plina de duh si verva, este ilustrarea articolelor cu inspirate fotografii personale. Bucuresteni – si nu numai -va sfatuiesc sa treceti la “Favorites” acest blog!

Un mic articol mai vechi de o saptamana, dar reprezentativ, de pe blogul lui Tetris, care surprinde realitatea cruda – desi nu generala din fericire.

Pe blogul “The Club of Serial Readers” am citit recenzia cartii “Balada tristei cafenele” – Carson McCullers si despre autoare  ni se spune ca “reuseste sa combine cu succes in opera sa oroarea cu umorul, intr-o viziune tragicomica asupra vietii”. Va recomandam sa cititi recenzia.

(Delia)

Pe The Club of Serial Readers descoperim o adevarata minune: Hay-on-Wye, oraselul cartilor: „In 1977, cu ocazia Zilei Pacalelilor, bibliofilul Richard Booth a proclamat Hye-on-Wye ca regat independent al cartilor, numindu-se pe sine monarh. Asa a luat nastere povestea oraselului livresc care acum este vizitat de numerosi turisti in cautarea diverselor titluri. Vrei o carte anume? Aici sunt mari sanse sa o gasesti.” Poze inedite si o splendoare nascuta din senin.

Dan-Liviu Boieriu scrie despre „magazinul de vise” sau, mai precis, despre ultimul jurnal publicat al lui Mircea Cartarescu, Zen: „Mircea Cărtărescu face, în „Zen – jurnal 2004 – 2010”, o mărturie descumpănitoare: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor” (p.405). Altfel spus, jurnalele cărtăresciene cuprind doar umbra atent disociată a unei vieţi, incapabilă structural de a fi cuprinsă între limitele rigide ale limbajului, fie el şi literar. Autorul nu pare îngrijorat de faptul că viaţa sa evadează strategic din chingile (atât de laxe, totuşi!) ale exprimării livreşti, înlocuită fiind cu o duioasă mistificare a ei; ba chiar susţine acest lucru cu o urmă de mândrie nedisimulată. Cochetărie? Benignă laşitate auctorială? Dorinţă de a păstra intact acel nu-ştiu-ce care ascunde resorturile intime ale unui destin trăit frumos? Nu ştim”

Deunazi, in drum spre metrou, la unul dintre standurile de carti vechi de langa Universitate, am zarit cartea „Nadia” a lui Ioan Chirila, editia veche. Mi-am adus aminte ca am privit imaginile din ea, am citit cuvintele pe cand abia intram la scoala si am fost mereu interesat de povestea ei, cea scrisa de maestrul gazetariei sportive. Cu aceste amintiri, articolul Biancai a venit ca o manusa: ” Mi-am dat seama că pentru mine Nadia nu e eroina de la Montreal și nici legenda vie pe care nu neg că aș vrea să o cunosc, ci pentru mine Nadia e fata aia pe care am cunoscut-o prin intermediul cărții lui Ioan Chirilă. Se spune că dintre toate cărțile lui Chirilă, Nadia i-a stat chiar și lui mereu la suflet, “pe Nadia a iubit-o mult”, spune soția cronicarului, actrița Iarina Demian.”

Pentru amatorii de Twitter, una dintre minunile in expansiune ale Internetului, Bookaholic ne prezinta 9 scriitori romani de urmarit pe aceasta retea. Printre ei, Dan Lungu, Octavian Soviany, Cezar Paul-Badescu sau Florin Iaru.

Dragos readuce in discutie povestea Teroristei (cu blogul aferent Terorism de cititoare), o poveste alambicata si plina de contradictii, care a determinat refulari, ambitii, renuntari si multe atacuri la persoana. Pe scurt, pentru cine nu cunoaste, pe vremea cand abia incepusem sa citesc bloguri pe internet, in anii 2007-2008, exista un blog simplu, plin de literatura recenta si prezenta, care prezenta cartile intr-un limbaj subiectiv si atractiv pentru cititorii internauti: „autoarea îşi deschide blogul în mai 2006, unde începe, sub pseudonimul luciat, să scrie despre cărţile care-i plac, dar şi despre celelalte, care nu. se apleacă cu inocenţă asupra fiecărei cărţi, fie că e scrisă de teo bobe, georges simenon, murakami sau benoit duteurtre. fie că e vorba despre o carte de povestiri, de versuri sau roman.
ei bine, această inocenţă de admirat nu poate să nu fie imediat remarcată de cititorii de bloguri şi de cărţi, refractari la limbajul aspru, livesc şi „profesionist” al criticii literare, aceasta din urmă aplecată mai mult spre orgolii meschine şi partipriuri, decât spre lectură. „

„De ce Romania nu-si asuma miscarea DADA?” se intreaba Marius Ghilezan pe Bookiseala.ro: „Românii se jenează să-şi asume una dintre cele mai radicale mişcări artistice din lume. Fără intuiţia şi fermitatea evreului de origine română, această mişcare n-ar fi existat. Guvernul cheltuie anual milioane de euro pe tot felul de festivaluri fără ecou internaţional. A aduce Dadaismul acasă e nu numai un mic gest recuperatoriu, dar şi o acţiune de PR de mare clasă. dar cine să o facă?”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi