„Patimi auzite din Gura Oborului”, de Adrian Pârvu
Editura Hyperliteratura, București, 2020
Cam așa cred că sună cel mai bine titlul articolului care discută una dintre cele mai interesante, versatile, fascinante și bine conduse din condei lecturi pe care le-am experimentat în ultimul timp. Se pare că încetul cu încetul, Editura Hyperliteratura se alătură celorlalte companii de publicare în topul meu personal. Și, aparent, literatura română contemporană începe să-și facă loc tot mai mult în preferințele mele. Cel puțin când este vorba de volume de proză inspirate din poveștile intime ale scriitorilor, dar și din întâmplări care se intersectează cu propria mea existență. De altfel, acesta a și fost aspectul care m-a impresionat profund în culegerea de povestiri semnată de Adrian Pârvu – punctele comune cu mine însumi.
Fie că vorbim de atmosfera specifică a Oborului de demult, fie că mă raportez la anumite personaje și povești pe care le-am auzit la rându-mi din familie, creația de față a trezit în mine o frumoasă nostalgie, ducând chiar spre o stare melancolică ce m-a întors cu fața spre copilăria căreia îi simt adeseori lipsa. Fiind un excelent jurnalist, dar dovedindu-se și un excelent povestitor, Adrian Pârvu abordează în volumul de față un stil ușor de urmărit, asezonat din plin cu un limbaj care unora li s-ar putea părea exagerat de colorat (poate chiar vulgar), dar fără de care lumea aceea atât de aparte din zona Obor nu ar avea niciun pic de farmec. Sigur că nimănui nu-i place să vadă într-o operă literară atât de multe vorbe „de duh” înlănțuite și la un loc. Sigur că mereu aud faptul că, spre exemplu, filmele românești debordează de limbaj licențios. Sigur că arta este menită să înfrumusețeze și să ofere momente de relaxare, de îndepărtare față de lumea din jur.
Dar oare nu uităm adevărata menire a artei – să reflecte realitatea, uneori într-un mod exacerbat, tocmai pentru a sublinia tarele societății? Nu este, oare, rolul artistului să tragă niște semnale de alarmă asupra a ceea ce ne înconjoară, spre a ne face mai conștienți de propriile noastre defecte? Și, în cazul de față, oare cum ar fi putut prozatorul să arunce o lumină mai bună, să folosească o lupă mai clară asupra universului oborian dacă nu prin pictarea în culori foarte vii a mediului, a unor personaje care au acel vino-ncoa ce amintește de alte vremuri, demult apuse și care pentru noi, cei tineri, sunt asemenea unor exponate prețioase dintr-un muzeu al vieții? Fără a lua apărarea unui atare limbaj „pe muchie de cuțit”, vreau să subliniez faptul că sunt momente și aspecte ale literaturii, mai ales din cadrul celei memorialistice să-i spunem, când evocarea unor perioade trecute și unor locuri nu poate fi făcută decât utilizând un anumit tip de discurs, de descriere, de cuvinte. Să lăsăm, deci, autorul să ne vorbească prin intermediul celor mai potrivite imagini.
De-a lungul celor 12 povești, mai lungi sau mai scurte, am fost de-a dreptul încântat de faptul că în timpul lecturii fiecăreia dintre ele mi se ridicau în față, aievea și mai vii decât în realitate, blocurile gri și oarecum melancolice din zona Obor, dar răsăreau înaintea-mi și tot soiul de oameni pe care nu ai cum să nu-i știi dacă ai locuit de o viață în zona respectivă. M-am gândit deseori pe parcursul cărții că există șanse foarte mari ca eu să-i fi văzut personal pe mulți dintre cei care sunt evocați de penița măiastră a lui Adrian Pârvu. Sau, dacă nu i-am zărit în carne și oase, măcar am fost conștient de existența lor sau a altora ca ei. Căci ceea ce reușește să facă scriitorul în Patimi auzite din Gura Oborului este să creioneze excelente tipologii umane din acest cartier mai mult sau mai puțin frumos, dar cu siguranță misterios și fascinant pentru oricine îl locuiește sau dorește să-l cunoască. De la hoții de demult la crâșmarii din piață, atingând chiar și simpli locatari ai impozantelor, dar tristelor clădiri ce tronează deasupra intersecției bulevardelor Mihai Bravu cu Ștefan cel Mare, am întâlnit între coperțile cărții toată lumea weekendurilor când mergeam în Piața Obor alături de bunicul meu.
Trebuie să recunosc faptul că adeseori m-am raportat la acest cartier în care am crescut ca la o școală a vieții. Învârtindu-mă de mic în această atmosferă uneori sufocată de fumul micilor de la cârciumi, în care aleargă de colo-colo țigănci cu fuste înflorate strigându-și puterea de a citi viitorul, dar și plină de culori îmbietoare pe lângă care nu poți trece impasibil, am fost obligat să vin în contact și cu un anume tip de limbaj, precum și cu o violență de care mama și bunica voiau să mă ferească, dar care mi-au prins bine din punct de vedere al experienței. De aceea, lectura volumului semnat de Adrian Pârvu mi-a amintit de faptul că este nevoie ca de mici să fim „aruncați” în vâltoarea vieții pentru a ne căli spiritul, desigur fără a fi târâți prea mult în vârtejul urâțeniei.
Așadar, consider Patimi auzite în Gura Oborului o carte necesară atât pentru cei care doresc să-și retrăiască o parte din anii copilăriei ori a tinereții, cât și pentru cititorii care nu au făcut cunoștință cu lumea Oborului, dar care sunt dornici să intre în contact cu acel univers fascinant prin intermediul acestor miniaturi în cuvinte pe care autorul a avut generozitatea să le împărtășească cu noi, cititorii. Desigur, se vor regăsi printre povestirile din volum și unele care, aparent, nu au legătură directă cu ideea pe care și-o poate face cineva despre Gura Oborului, dar care evocă, totuși, figuri de neuitat din acea atmosferă unică. În plus, volumul lui Adrian Pârvu mai este valoros printr-un aspect foarte important – oferă o viziune de ansamblu asupra unei ere pe care personal o consider ca fiind crucială pentru istoria noastră cotidiană și asupra căreia încă planează o mulțime de semne de întrebare.
Mai mult decât atât, sunt convins că se cunosc deja nenumăratele volume dedicate perioadei interbelice și mahalalelor din acele vremuri, în timp ce analiza și discuția acelorași locuri în alte epoci și perioade nu beneficiază de antologii literare prea bogate. Cu atât mai mult, Patimi auzite din Gura Oborului se dovedește a fi și un document însemnat pentru tot ceea ce ține de cotidianul erelor apuse din punct de vedere temporal, dar care se păstrează încă extrem de vii în conștientul și inconștientul colectiv al celor care le-au traversat.
Puteți cumpăra cartea: Editura Hyperliteratura/Libris.ro/Elefant.ro.
(Surse foto: https://hyperliteratura.ro/, www.zf.ro, www.bucurestiulmeudrag.ro)
