”Povestea poveștii în filmul românesc (1912-2012)”, de Marilena Ilieșiu
Editura Polirom, Colecția ”Cinema”, Iași, 2013
Moto: ”Cinematograful era, este și va fi în mod indestructibil legat de narațiune.”
În Colecția ”Cinema” a Editurii Polirom, nu mai apăruse o carte de un an, de la savurosul volum V al ”Istoriei cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei” al lui Tudor Caranfil (din păcate, și ultimul al seriei), care ilustra cu îndemânare povestea poveștii în cinematografia mondială, analizând pe larg film cu film, în multe pagini și determinându-ne pe noi, cititorii, să le căutăm, să le redescoperim. Dar, așa cum spunea și Ionuț Mareș, pe blogul Marele Ecran, avem nevoie de mai multe cărți despre filme, în felul acesta amatorii, cei care nu au cunoștințe de specialitate și nu fac parte direct din lumea filmelor, să învețe lucruri noi, să descopere limbajul specific și amănunte inedite despre filmele de odinioară.
”Povestea poveștii în filmul românesc (1912-2012)” este una dintre cărțile care ne îndeamnă spre (re)cunoașterea cinematografiei autohtone, prin intermediul poveștilor din filme, acelor lucruri din scenariile filmelor românești care sunt inedite sau comune, care au făcut filmul românesc să apară, să se dezvolte, să aibă succes sau, dimpotrivă, să stagneze în anumite perioade sau să dispară în neant elementele creative.
Marilena Ilieșiu a conceput o carte mai mult pentru specialiști, limbajul este academic și mai greu de urmărit de persoane care nu au văzut unele dintre filmele prezentate sau chiar marea majoritate. De altfel, și formația sa profesională recomandă această carte ca fiind una pentru criticii de film sau pentru studenții la UNATC: Marilena Ilieșiu este asistent de cercetare științifică, doctor în cinematografie și media, critic de film, producător la Studioul Video Art și membră a FIPRESCI.
Crezul lucrării este prezentat în Argumentul cărții: ”Lucrarea, un demers asupra devenirii poveștii în filmul românesc, încearcă să profileze datele și limitele fenomenului narativ în contextul istoric prin reliefarea motivelor și temelor evidente în peliculele reprezentative ale fiecărei perioade.”
Cartea Marilenei Ilieșiu este structurată cronologic, pe marile paliere temporale ale istoriei filmului românesc, corespondente destul de asemănătoare cu cele ale istoriei României în ansamblu: Primitivismul naratic și prefigurarea limbajului cinematografic (1912-1942), Spre o coerență filmică și narativă (1949-1970), Structuri filmice și diversificare narativă (1970-1980), Supremația cantității (1979-1989), Regăsiri și reorientări narative (1990-2000), O nouă narațiune, același cinema? (2005-2012).
Dacă prima parte a istoriei cinematografiei românești este marcată de momentul ”Independența României”, perioada ulterioară anului 1945 este impulsionată, pe de o parte, de apariția limbajului și expresiei cinematografice, pe de altă parte, de viziunea impusă a angajamentului politic. Se creează astfel o nouă mitologie, se creionează o altfel de istorie românească decât cea învățată în perioada interbelică, istoria de multe ori falsă pe care am studiat-o și noi în școala generală sau în liceu. Filme ca ”Dacii”, ”Columna”, ”Tudor”, ”Neamul Șoimăreștilor”, au creat o nouă identitate istorică pentru țara noastră, bazată pe pseudo-valorile naționalismului și al prolectultismului promovate de către conducătorii comuniști: ”Tudor este un stahanovist care bifează în fugă evenimente, bătălii, alianțe, amoruri, replici memorabile pentru a-și asuma, programatic, ca pe un fatum național misiunea istorică.”
Există însă, nu numai în viziunea Marilenei Ilieșiu, o serie de filme din perioada comunistă care au supraviețuit vremurilor și care au asigurat supraviețuirea cinematografiei românești: Pădurea spânzuraților, Reconstituirea, Apa ca un bivol negru, Atunci i-am comandat pe toți la moarte (”Nicolaescu construiește cea mai armonioasă narațiune din filmografia sa”), Duminică la ora 6, Croaziera, Meandre, etc. Filme a căror stil, poveste, rezonanțe dăinuiesc și acum, peste ani, și pe care este necesar să le vizionăm pentru a asigura o viziune de ansamblu a cinemtografiei românești, să depășim întrucâtva cunoașterea restrictivă a acesteia numai pe baza filmelor cu succes la critică (prea puține și la public) din perioada ”Noului Val”.
Într-un capitol separat, sunt analizați cei mai importanți autori și operele lor, regizorii cu realizări notabile în două perioade importante ale cinematografiei românești, care au făcut din filmele lor tranziția de la cinematografia din perioada comunistă în cea postdecembristă, având realizări notabile în ambele perioade: Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Iulian Mihu, Dan Pița, Malvina Urșianu, Nae Caranfil.
Vă las, în final, cu câteva citate din această carte, care trebuie studiată, de preferat, cu telecomanda în mână, în timp ce vizionați cadrele filmelor românești descrise în carte și analizați dacă autoarea a avut sau nu dreptate în descrierea acestor povești:
-„În cinema, povestea este suportul, scheletul pe care se inserează noile structuri de expresie, prin ea se stabilește feed-backul dintre nivelul lingvistic și cel nonlingvistic.” (pag. 7)
–”Dacă privim filmul ca pe un sistem formal închis, orice modificare a datelor inițiale implicate într-un proces desfășurat în timp și care duce la stabilirea unor coordonate finale presupune un traseu narativ, prezența unei povești.” (pag. 37)
-”Duminică la ora 6 este momentul de deconstructivism al perioadei marcate de perfecțiunea de cristal a Pădurii spânzuraților.” (pag. 69)
