”Pe drumul hârtiei. Mic manual de mondializare III”, de Erik Orsenna
Editura Vremea, București, 2013
Traducere de Silvia Colfescu
Moto: ”Reciclarea este viitorul nostru! Singurul răspuns adevărat pe care-l putem da celor care se prevalează de împuținarea resurselor pentru a cere restrângerea economiei.”
Impresionantă această plimbare prin istoria hârtiei, plecând de la începuturile ei și până în prezentul amenințător! Sincer, nu mă așteptam, mai ales dacă citim subtitlul cărții lui Erik Orsenna, ”Mic manual de mondializare III”. Am tot amânat cartea, iar după ce am citit-o, primul imbold a fost să anunț cu glas tare: dragi bloggeri literari sau cinefili, luați și citiți!
Erik Orsenna este un simpatizant al mediului înconjurător, căruia i-a dedicat numeroase campanii în vederea protejării acestuia, susținut și de calittea sa de scriitor cunoscut și membru al Academiei Franceze. Într-o zi, așa cum scrie în preambulul cărții, își dă seama că nu a mulțumit niciodată acestei materii importante în lumea culturală și anume hârtiei. Și cum îi poate mulțumi mai bine decât prin consacrarea unei cărți, care să cuprindă evoluția hârtiei de-a lungul veacurile, ”necazurile” pe care le-a determinat tăierea pădurilor și cum se luptă acum organizațiile de mediu, dar și anumite multinaționale implicate în industrie, pentru regenerarea acestora.
Pentru această carte, Erik Orsenna nu s-a aplecat asupra documentelor și arhivelor, așa cum am fi tentați să credem atunci când vorbim de o carte de istorie, ci a pus piciorul în avion și s-a plimbat prin lume, pentru a cunoaște îndeaproape oameni, evenimente, pentru a asculta relatări și, cel mai important, pentru a vedea cu proprii ochi cum se fabrică hârtia, dar și pe meșteșugarii care lucrează ”după vechea metodă”. Nu s-a mărginit numai la Franța, ci a ajuns mai întâi în China, țara în care se spune că s-a inventat hârtia, trecând apoi prin Japonia, Canada, Maroc, Congo, Brazilia, Singapore sau Finlanda, pentru a enumera doar câteva din țările pe unde Erik Orsenna s-a informat.
De la hârtia făcută din fibri vegetale zdrobite, cânepă, in, bambus, scoarță de dud (”Unii spun că din haine vechi și chiar din plase de pescuit putrede…”) până la actuala pastă lichidă de hârtie, făcută prin Brazilia din eucalipți sau mesteceni, este o călătorie fascinantă, din care poți afla foarte multe lucruri inedite și interesante. Iată, de exemplu, cum se făceau papirusurile în Egiptul antic, cel care e considerat strămoșul hârtiei și care a dispărut odată cu apariția, pe țărmurile Mediteranei, a hârtiei produse de către arabi:
”Dar dacă hârtia e fabricată dintr-o pastă lichidă, un amestec omogen, papirusul se face prin împletirea fibrelor. Acestea provin de la un soi de trestie care se găsește din belșug pe malurile Nilului. În interiorul tulpinii ea are o măduvă fibroasă, care se taie în lamele.
Un prim strat e constituit din acele lamele aliniate una lângă alta vertical.
Se pune deasupra lui un al doilea strat, format din lamele asemănătoare, dar puse orizontal.
Se stropesc cu apă din fluviu.
Apoi se bat îndelung, pentru ca lamelele orizontale și cele verticale să intre unele în altele.
Nu mai rămâne decât să lași papirusul să se usuce și să se albească sub soarele Egiptului. I se poate netezi suprafața cu o piatră, i se poate și adăuga amidon, ca să se scrie mai ușor pe el.
Cosând foile între ele, se fabrică rulouri.
Această asemănare între cele două suporturi pentru scriere face ca în multe limbi să se dea noii venite un nume foarte apropiat de cel al papirusului: papier (franceză), papier (germană), paper…” (pag. 43-44)
La Biblioteca Națională a Franței descoperim că marii scriitori au avut și ei, așa cum au și cei de acum (o dezvăluie interviurile Filme-carti.ro de anul acesta), multe tabieturi legate de hârtie, de culoarea ei, de cantitatea sau forma acesteia. Aflăm despre Victor Hugo că a scris ”Oamenii mării” numai pe hârtie albă și pe o cantitate fixă de hârtie, calculată cu doi ani înainte de finalizarea romanului, iar ”Mizerabilii” pe hârtie de culoare azurie, chiar dacă concepția a durat peste cincisprezece ani, cu întreruperile aferente.
Poate veți trece mai repede peste capitolele în care este descrisă munca în marile companii, cele care produc acum hârtia și care fiecare se laudă că protejează mediul înconjurător, ducând o luptă ”aprigă” de regenerare a pădurilor. Nu știm unde se află adevărul decât dacă suntem acolo, dacă reușim să cercetăm cu atenție, dacă suntem lăsați (așa cum nici autorul nu este lăsat prin Indonezia). Important este mesajul și felul în care suntem preocupați noi înșine de protejarea și salvarea pădurilor, de reciclare și protecția mediului. Mă gândeam, pe când citeam cartea, ce diferență mare este între Occidentul dezvoltat, unde există o preocupare majoră pentru reciclare nu numai în rândul companiilor, ci și în rândul oamenilor simpli, și România, unde gunoiul este deversat fără nicio selecție, fără niciun gând că unele dintre lucrurile aruncate în coșul de gunoi ar putea fi refolosite, mai cu seamă hârtia, cartonul, ambalajele, aluminiul, fierul.
În concluzie, trebuie să ne renegociem propriile idei despre hârtie, care nu este doar suportul pentru cărți, ci și pentru multe alte produse. Erik Orsenna ne prezintă, de altfel, și cele trei stadii ale hârtiei moderne: hârtia ”grafică, hârtia din care se fac ziarele și cărțile, aflată în declin (știm deja că multe periodice și-au închis porțile și s-au mutat în online, că au apărut cărțile electronice, etc.)-”Vina o poartă computerul. Imaterialul câștigă teren”; ambalajul, aflat în expansiune-”Cu cât se cumpără și se produc mai multe bunuri, cu atât mai multe conținătoare trebuie să se fabrice: cutii, cartoane și pungi.”; hârtia de uz zilnic-”Batiste, șervețele, hârtie igienică, șervete…”
Așa cum spunea, o călătorie fascinantă, într-un univers pe care merită să-l descoperim: lumea hârtiei, istoria hârtiei…
