”Jimmy”, de Mihai Buzea
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2018
“Citisem despre asa ceva in carti,dar crezusem ca-s carti. Uite ca acum era pe bune, era de-a binelea”
“Jimmy” al lui Mihai Buzea este un roman. A nu se confunda cu o autobiografie! Desi este scris la persoana intai, desi carnita personajului principal este construita stratificat si unele dintre aceste straturi contin mult din ADN-ul si experientele si trairile si amaraciunile si sperantele si greselile si caintele-recunoastere ale autorului, nu faceti “eroarea din greseala” de a pune stampila. Pentru ca “Jimmy” este un roman, adica o fictiune. Un roman al naibii de bine scris!
Mihai Buzea este un fin observator al socio-antropologiei si psihologiei vremurilor pe care le-a trait si al oamenilor cu care s-a intersectat si alaturi de care si-a petrecut amarul si uneori si bucuria zilelor si noptilor de-a lungul si de-a latul Romaniei, Europei, ba chiar si sarind dincolo de oceane. Si personajele sale sunt plamadite din chintesenta acestor 30+ de ani desfasurati pe parcursul a patru mari capitole, cu bataie chiar catre 2025 (nu 20:20), asa… ca un SF oareşcum. Si luati aminte, personajul X nu este niciodata numai X (cel din viata reala), la o eventuala radiografie sau alta procedura imagistica, vom descoperi acolo si cate ceva din Y si din Z si Dumnezeu stie din cati altii care l-au impresionat pe Mihai Buzea.
Doare nitel lectura acestui roman. Este un fel de epifanie si pentru personajul principal, dar si pentru cititor, in sensul perceperii si semnificatiei – intr-un final – a unor evenimente si atitudini din viata unui om.
Pe mine una, m-a durut din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi acela al rememorarii unei scene dintr-un decembrie de cu multi ani in urma…la un botez, la un capat de masa lunga, Mihai Buzea (autorul) perorand si filozafand alaturi de un bun prieten al meu (plecat deja de cinci ani), amandoi luati de valul sarbatorii stropite din belsug cu licori si avand vocile usor caramelizate, insa amandoi cu ideile si verbajul extrem de interesant si bogat.
Dar sa-mi las amintirile proprii si sa ma intorc la cele ale lui Mihai Buzea.
Amintiri care dor, cu atat mai mult cu cat eu pot sa le completez din punct de vedere istoric si socio-politic, cu anii anteriori celor prezentati de autor (si vedeti ca de fapt nu pot face abstractie de propriile amintiri, asa cum face de fapt orice cititor cu multi ani in cârca).
Fiecare dintre noi este influentat-modelat, mai mult sau mai putin de mediul in care traieste si de personajele care il strabat.
Ori, personajul Mihaita, “Păpuşa”, a ramas profund apasat (chiar traumatic as zice) de anii “iepocii de aur”, cu reprezentantii sai de seama – securistii – stapanii din umbra a destinelor “amarastenilor”, indivizi pentru care onoarea, cinstea, corectitudinea, erau nu cuvinte, ci notiuni absolut inexistente, reprezentanti strecurati mai apoi si in viata politica si socio-profesionala de dupa 1990.
O lume colcaind de nesiguranta fiecarui pas al tinerilor obligati sa se perverteasca in conformitate cu “valorile” timpului. O lume plina de capcane, unele venind din afara individului, altele puse in drum chiar de catre Eu-l interior al fiecaruia. Si de aceea, nu intamplator, romanul a aparut in colectia EGO a Polirom-ului 🙂 .
O lume in care unii se pierd, iar altii reusesc sa scoata la lumina, in final, comorile adanc ascunse, dar latente, in mintea si sufletul lor. Cum s-ar spune, branza buna reuseste sa iasa la lumina. Cu pret foarte mare. Ei, si acest pret platit este minutios analizat de Mihai Buzea in romanul sau Jimmy. Citind, citind, notand, subliniind, facand pauze de masticare a informatiei, ma tot intrebam… cine este Jimmy? Cand isi va face aparitia Jimmy? Si la un moment dat, cand a aparut Jimmy, am inteles, Jimmy este un fel de Jiminy al lui Pinocchio, este constiinta personajului. Si este personificat absolut frisonant aici la Buzea, departe de dragalasenia lui Collodi sau Disney. Dialogurile dintre “Păpuşa” Mihaita si Jimmy trebuie citite si recitite cu multa atentie, pentru miezul lor de tarzie-intelepciune-amara, culminand cu ultima aparitie a “mentorului”, in batranul cimitir din Monterey.
“Avand deci legaturi bune cu timpul, moartea si Jimmy (cele trei fire care ma mai tineau legat de aceasta lume)”, personajul Mihai Buzea ajunge sa practice Krav Maga (ca un fel de autoexorcizie), “Krav Maga (fiind) o lume in sine, cu poveste, cu povesti, cu scoli, cu maestri si cu tradatori”. „Beita regila lefanim!” (un sut obisnuit in fata), “magen cu makot marpek!” (aparare cu lovitura cot) si alte comenzi si miscari… benefice… scoti raul din tine, ajungi sa simti ca ai nevoie de tine, ca reprezinti ceva pretios, esti un TU, care merita ceva de la viata,
Inevitabil, personajul “Păpuşa”, ajunge si pe canapeaua psihoterapeutului. Cinste acestui personaj (si multumiri lui Jimmy), care lupta pentru el, lupta… pentru ca intrevede malul – sa nu se inece. Isi pune si ii pune psihologolui intrebarea “Dar cum de i-a mers, domnu’ Miu, cum?” Cum de a fost tinut, tratat si pastrat drept “umbrela de vreme rea”? Raspunsul concludent este: “Ei, asta-i. S-a intamplat ce se intampla intotdeauna, de cand sunt lumea si pamantul. Un caracter puternic da peste un caracter slab, il preia si-l foloseste la diverse maruntisuri. Dupa preluare nu-l poate lasa liber, chiar daca vrea: eliberandu-l, l-ar ucide. Cei slabi au si ei dreptul la viata.”
Mihai Buzea scrie bine, cum spuneam, al naibii de bine. Pe undeva, cred ca si el a stiut intotdeauna asta, ca este in stare, ca poate. Ca se iroseste palmas pe mosia altora.
Isi construieste credibil personajele… multe, din diferite extractii sociale si etnice. Este expert in acele categorii infame de sobolani profitori, de tragatori de sfori, de “păpuşari” – vezi de unde si “alintatoarea” dragalasenie “Păpuşa”, cu care creatura-de-tip-vâsc, Bristena, ii subtituie numele lui Mihaita. Dar are si multa aplecare, intelegere si cald drag pentru omul-om, simplu si inimos, care intinde o mana de ajutor neconditionat celui de alaturi, in nevoie.
Mihai Buzea reconstruieste imagini insolite, chiar fantaste, aproape cinematografice si daca ar fi sa citez un exemplu macar, m-as opri la aceasta scena din timpul “revolutiei” din ’89: “La Universitate era un baraj de tancuri, transportoare blindate si alte masini de lupta, dar militarii erau cu totul dezorientati, ne-am suit pe senile si-am inceput sa zbieram ca armata e cu noi, in timp ce un tigan taia cu briceagul felii dintr-o lamaie si impartea frateste tuturor celor de pe tancul nostru, militari si civili. Si eu, si comandantul ala de echipaj am mancat fiecare felia lui de lamaie, fara sa ne miram de nimic – era un fel de val, ne luase pe toti”.
Mihai Buzea pune la cale fantezii, care mai apoi – dincolo de pagina cartii – se dovedesc a fi, in fapt, realitati-rautati traite – dovezi: “I-am furat Maicăi opincile, bineinteles; e placut sa-ti jefuiesti dusmanul de clasa, mai ales cand nu mai poate sa se apere (si nici constient nu mai este, de fapt). Documente istorice, probe!”
Mihai Buzea are un verb ascutit, un spirit de observatie viu (desi morbid pe alocuri), o frazare bine condusa si aruncata rapid si colorat de la personaj la personaj si stie prea mult chiar, despre “energia nobilei arte a betiei”.
Vreau sa cred ca si pentru scriitorul Mihai Buzea, punerea pe hartie a acestui roman “al naibii de bun”, dupa cum l-am calificat, a fost o exorcizare, o alungare a demonilor, ca si pentru personajul sau. Macar pentru micuta nascuta cu pata maghiara pe sold. 🙂
Va doresc sa-l cititi-l pe “Jimmy” al lui Mihai Buzea si va mai doresc fiecaruia, ca in momente de deriva in viata, sa aveti parte de vizita benefica a unui Jimmy personal.
