”Obiecte pierdute”, de Brooke Davis
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, București, 2015
Traducere din limba engleză de Anca Băicoianu
Moto: ”E SĂTULĂ PÂNĂ PESTE CAP de adulți și de promisiunile lor și de faptul că nu te ajută niciodată cu nimic, așa că se hotărăște să facă absolut totul de una singură, pentru că e singura persoană pe care se poate baza și știe că tot ceea ce-și spune mai întâi în minte va sfârși prin a face și că toate cuvintele oamenilor pot fi folosite în două moduri, ca adevăruri și ca minciuni, iar ea e sătulă sătulă SĂTULĂ de așa ceva.”
Ce surpriză plăcută! De altfel, în ultimul timp m-au surprins cu adevărat doar cărțile ce aduceau ceva nou, lucruri neașteptate, personaje atipice, acțiuni ciudate sau chiar un stil cu totul inovativ. ”Obiecte pierdute” (o carte recomandată de Filme-cărți.ro”, by the way) este o astfel de carte, în care ești surprins de niște personaje non-conformiste, dar foarte bine conturate, care devin repede îndrăgite, combinate cu un stil neobișnuit, simplu și sincer, fără briz-brizuri inutile. Așa cum curge, de obicei, o copilărie. Așadar, m-am îndrăgostit de cartea asta.
Ce părinte poate fi destul de dur încât să-și părăsească propriul copil într-un complex comercial, pentru totdeauna? Ei bine, așa începe ”Obiecte pierdute” și, de aici, nu mai sunt necesari pași în plus pentru a o iubi pe Millie Bird și de a o stigmatiza pe mama sa. Nici nu ne-ar fi greu, Millie este o fetișcană foarte isteață și dezinvoltă, ce nu lasă niciun prilej pentru a-și face prieteni adevărați, fie că aceștia sunt șoferi de autobuz sau manechine de plastic sau pentru a întreba atunci când nu înțelege ceva, făcând uz de propria imaginație pentru a recunoaște regulile ciudate ale acestui lumi, privite din perspectiva copilăriei.
Așa că, după câteva zile în care stă închisă în acel mall și își face doi prieteni inediți – unul dintre ei fiind manechinul de plastic – decide să se întoarcă acasă, pentru a găsi metode să-și găsească mama. Millie are doar șapte ani, gândește și se poartă ca un copil, dar în același timp, este capabilă să se concentreze și să ia decizii de una singură, mai ales când își dă seama că nu se poate baza prea mult pe adulți (ei bine, nici ea nu și-a ales cei mai buni companioni pentru acest drum pe care pornește, dar sunt sufletiști, asta e tot ce contează). Este un personaj care te atrage tocmai prin sufletul său deschis, prin interpretările sale copilărești, dar rafinate în același timp, pentru curajul pe care îl are și inocența de a crede că aproape toți oamenii sunt buni și scuzabili, inclusiv mama sa:
”Toată lumea știe tot ce e de știut despre ce înseamnă să te naști, dar nimeni nu știe nimic despre cum e să fii mort. Asta a uimit-o întotdeauna pe Millie. La școală li se arătaseră cărți cu ilustrații în care apăreau mămici cu burți prin care se vedeau bebelușii și întotdeauna și-a dorit să ridice bluza unei femei însărcinate ca să se convingă că burta chiar îți devine transparentă când rămâi gravidă. E logic, se gândește ea, să-i dai bebelușului ocazia să se obișnuiască puțin cu lumea înainte să vină în ea, e ca o plimbare într-o barcă din acelea cu fundul de sticlă; dacă nu, ce șoc ar avea când s-ar naște! Ce înspăimântătoare ar fi lumea dacă n-ai ști dinainte ce te așteaptă! Millie a văzut și cărțile cu benzi desenate în care personajele se iubesc atât de mult, încât bărbatul îi dă femeii un peștișor, iar peștișorul intră în ea și depune icre care se transformă în bebeluși. Știe că bebelușii vin pe lume prin locul pe unde faci pipi, dar n-a văzut nici o poză care să arate asta. După fiecare repriză de înot în ocean, Millie se uită cu atenție după bebeluși atunci când face pipi. Pentru. Orice. Eventualitate.” (pag. 29)
Nu trebuie uitate nici celelalte personaje principale. Dacă Millie te poate uimi prin inocență și vorbe spirituale, cei doi adulți care o însoțesc sunt cu totul ciudați și non-conformiști. Ei sunt banalii din fiecare dintre noi, retrașii din fața lumii, cei care care îi stigmatizăm de la distanță, dacă aflăm cumva despre ei, altfel sunt cu totul uitați și nesemnificativ; totuși, au un mare suflet și dacă îi considerăm cumva retardați și nebuni, vina este doar la noi. Karl, dactilograful orb, are suficiente ticuri și ciudățenii (cum ar fi bătutul din degete, ca într-o tastatură invizibilă) pentru a-l privi ca un om al străzii, chiar ușor retardat, dar are o inimă mare, imensă și își iubește în continuare singurul om care l-a înțeles, soția moartă prea curând. El este cel care o găsește pe Millie, o îndrăgește de la început, îi spune Doar Millie și este topit după ea. Cum viața lui, la peste 80 de ani, este departe de a fi ușoară, se alătură acesteia pentru o ultimă aventură în necunoscut:
”Femeile erau creaturi curioase. Nu în sensul de interesante, ci în acela de stranii și imprevizibile. Asemenea unor prisme prin care se refractă lumina, creând modele complicate pe pereți, erau capabile să sesizeze simultan semnificațiile multiple ale oricărui cuvânt. Karl se obișnuise de la o vârstă foarte fragedă să vorbească puțin și să se prefacă mai încet la minte decât era de fapt. Și așa a descoperit că atunci când nu spui prea multe, femeile te consideră profund și misterios; niciodată – și era imposibil de înțeles din ce motiv – nu te iau drept prost.” (pag. 80-81)
Agatha Pantha este o figură și mai dezechilibrată, suferind un șoc asemănător: după decesul soțului ei (pe care nu își amintește dacă l-a iubit vreodată cu adevărat), se retrage definitiv din lume și nu mai iese din casa sa cu anii. Are un program strict, se holbează ore în șir pe geam, strigându-și nemulțumirile la cei care trec pe stradă, primește mâncarea de la un curier o dată pe săptămână, aceeași întotdeauna. Privitul peste drum o aduce și în fața unui bărbat interesant, atipic, Karl, dar și în fața unei deznădejdi, o fată părăsită de propria familie, Millie. Răutatea aparentă, distanțarea față de oameni nu vor învinge și decide să o ajute.
Suntem în Australia, un continent imens, iar aventurile celor trei sunt palpitante, amuzante, simpatice. Millie nu are decât o dorință, să își găsească singurul părinte aflat în viață, crezând că e o mamă iubitoare și doar a uitat-o în acel magazin; pe de altă parte, cei doi bătrâni trebuie să dovedească faptul că mai au sânge în instalații, că au suflet, că pot răzbate într-o lume destul de sălbatică pentru niște oameni refugiați de ceva timp în propria lume. Așadar, ”Obiecte pierdute”, de Brooke Davis, este o aventură, un roman despre copilărie și despre maturitate, dar și despre copilăria pierdută. Câteodată, majoritatea dintre noi uităm cum este să rămâi copil în suflet, iar această carte ne ajută să ne redescoperim.
