„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, de Florin Lăzărescu
Editura Polirom, Colecția Fiction.Ltd, Iași, 2021
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” confirmă întrutotul ceea ce am spus despre cărțile precendente ale lui Florin Lăzărescu: acesta este un excelent observator al vieții de zi cu zi, iar observațiile sale atente sunt puse mereu în valoare în cărțile sale, reușind ca întâmplările și evenimentele din acestea să pară firești, normale, obișnuite, printr-o șlefuire atentă. Dar nu e numai despre ceea ce a observat el aici sau, mai bine zis, este doar o parte din întregul construit. „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” conține multe sentimente, pe care autorul le-a încorporat într-un tot unitar: e vorba de dor, de nostalgie, de tristețe, de amărăciune, pe care le-a transpus într-un personaj care pare obișnuit, dar care adună toată amărăciunea unui trai care pare să nu aibă nici un viitor: muncă, muncă și iar muncă, iar la final tristețea unui sfârșit în singurătate.
Chiar dacă titlul volumului conține de două ori cuvântul „noaptea”, cea mai recentă carte a lui Florin Lăzărescu este despre… o zi, despre ziua lui Pavel, acel om muncitor, care își face datoria cu conștiinciozitate, așa cum și-a făcut-o întotdeauna, fie că e vorba despre munca pe câmp, acasă, cu familia sau cea de la serviciul, care îl poartă parcă de-o viață de la sat la oraș, într-o navetă căreia nu-i vede sfârșitul: noaptea pleacă de acasă, noaptea se întoarce.
Pavel are o rutină de care nu s-a plictisit, pentru că are datoria lucrului bine făcut înrădăcinată în sufletul său: se trezește în pragul nopții, ia trebul, merge în marele oraș să muncească pe șantier, ia salariul, iar pe seară reia drumul spre casă. În ultima perioadă, rutina a început să sufere mici fisuri: unul dintre colegii, mai tânăr și mai rebel, îi face zile fripte, așa că încearcă să găsească soluții de evadare: ba merge la Casa de pensii pentru a găsi o oportunitate de a se pensiona, ba merge la băiatul său, afacerist de succes, pentru a-l chema pe șantier să facă impresie bună.
Dincolo de aceste probleme conjuncturale, rezolvate în cele din urmă fericit, este vorba despre felul în care oamenii simpli se raportează la această schimbare tot mai rapidă a lumii în care trăiesc, în care tehnologia te acaparează și făgașul lin al vieții de demult se învolburează, așa că nimic nu mai e simplu, normal, totul este grăbit și oamenii nu se mai opresc la o vorbă liniștită, ca pe vremuri. Pavel nu este deloc prost, deși tinerii l-ar putea privi așa. Este un țăran isteț, care caută să înțeleagă vremurile în care se află, tot mai complexe, mai pline de ciudățenii, mai lipsite cumva de umanitate. Dacă stai să judeci la rece, nu poți altfel decât să-i dai dreptate atunci când vorbește, de exemplu, despre carduri sau despre Facebook:
„M-a obligat de la serviciu să am card, n-am avut de-ales… Ce să fac, să mă duc la alți hoți?! Toți sunteți la fel. Era mai cinstit când îi luam eu la plic de la doamna contabilă. Că, dacă voiam să-i dau o ciocolată, îi dădeam. Dacă nu, nu. Da’ cu voi n-am de ales… Caca-maca, comision!… Am împrumutat odată niște bani de la voi și v-am plătit dublu înapoi, mai rău ca la cămătari. Iar voi vreți să vă las banii mei degeaba, să vă folosiți de ei și canci comision pentru mine! Mie îmi dați comision că-mi țineți banii la voi?… Caca-maca, dae-paie, robor-pulibor, plimbați hârtii mai rău ca funcționarii de stat și beliți oamenii de bani… Ferească Dumnezeu de vreo ciumă, să nu vă mai dea oamenii buni, că vedeți voi ăștia cu caca-maca cum o să muriți de foame.” (pag. 97)
„Mă iertați, nu vreau să mă pun în gură cu dumneavoastră, da’ eu trăiesc și fără el. Nu-mi trebuie griji! Că de ce a comentat acela pe fesboc, de ce n-a dat celălalt laic?… Apoi, dacă mi-l fură cineva? Acu’ și mobilu’ tre’ să-l mai păzesc? N-am destule: chei, bani, acte, geantă de păzit la navetă?!… Ș-apoi, na, să zic că-l mai păzești și pe acela, da’, drept să spun, nu-mi place că prea ți se bagă în suflet! Pe urmă nu mai poți să te piși, să te ca…, mă iertați, nu-ți mai poți face nevoile în liniște din cauza lui! Țâr-țâr! țâr-țâr! sună toată ziua, când ți-e lumea mai dragă. Dormi, mănânci, îți faci nevoile, sună cineva. Dacă nu răspunzi, „De ce n-ai răspuns?”, „Vai, ce-ai pățit?”, „Pe unde umbli?”. Numai griji și nervi adduce… Da’ lasă-mă, frate, să trăiesc liniștit, în plata cepii! Om vorbi când ne-om vedea față în față! Ce-avem atâta de vorbit, de plănuit? Construim toți cumva câte-un satelit? Plecăm mâine cu Gagarin pe Lună? „’Ai, ‘ai, e urgent!” Orice că… – mă iertați, săru-mâna -, orice rahat îți pare urgent de când cu mobilele astea! Nu, mulțumesc! Nu-mi trebuie, nu vreau să mă băune de cap!” (pag. 112-113)
200 de pagini, așadar, despre o zi. Aparent, un roman ușor, ce se citește repede, așa cum trec, fără număr, zilele de muncă ale lui Pavel. Dar nimic nu este ușor, iar ziua obișnuită pe care o parcurgem alături de personajul principal ne ajută să înțelegem mai bine o întreagă lume. Lumea oamenilor care trec zilnic pe lângă noi, lumea celor alături de care facem naveta cu trenul, lumea persoanelor pe care le judecăm prea repede și ne despărțim prea ușor. Lumea oamenilor obișnuiți, care trudesc zi de zi, timp de 40 de ani, la o slujbă la care se pricepe, dar de care s-a săturat și de care abia așteaptă să scape, pentru prima zi de odihnă din viața lor.
E greu să-i înțelegem cu adevărat pe acești oameni, principalul motiv fiind acela că nu intrăm în discuție cu ei, nu le aflăm suferințele, tristețile și amărăciunile, îi considerăm monotoni și insipizi, ceea ce suntem, de fapt, și noi, fără să conștientizăm. Pavel este acel om care are o inteligență naturală, înnăscută și apoi consolidată prin experiență, care este, la rândul său, măcinat de gânduri, griji și probleme, de lucrurile pe care le-a lăsat acasă, în gospodărie, și de cele pe care le va lăsa în urmă la serviciu. Inteligența și umorul fac casă bună, în cazul său, cu monotonia și tristețea unui viitor incert și plin de frici.
Așadar, Florin Lăzărescu găsește aici rezolvarea unui exercițiu complicat: atent observator, preia din experiențele proprii (din satul natal, din amintirile sale, din preumblările prin orașul plin de muncitori navetiști) o parte din realitate și ni-i înfățișează, prin intermediul personajului principal, pe acei oameni pe care nu îi vedem, nu îi tratăm cu atenție, nu îi observăm. Și îi surprinde perfect, cu toate complexitățile și mirările lor, așa cum surprinde perfect această lume aparent simplă, dar, de fapt, plină de sens și de viață.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Wikipedia.org)
