”O undiță pentru bunicul meu”, de Gao Xingjian
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2017
Traducere din limba chineză și note de Irina Ivașcu
L-am văzut de două ori în conferințe publice pe Gao Xingjian la FILIT Iași 2017, prima dată în conferința de presă, a doua oară într-una din Serile FILIT. Mi-a plăcut cumsecădenia lui, felul zâmbitor în care își privea interlocutorii, le răspundea sau li se adresa, dorința de a schimba lumea prin arta pe care o promovează, felul în care se consideră acum, după câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, un adevărat ”cetățean al lumii”. Mi-am închipuit, apoi, că scrierile sale nu pot fi mult departe de omul care este și nu m-am înșelat prea mult, chiar dacă volumul său de proze scurte nu m-a entuziasmat.
”O undiță pentru bunicul meu” este una dintre cele două prime apariții editoriale ale lui Gao Xingjian din limba română (alături de volumul ”Literatură și libertate”, apărut la Editura Muzeelor Literare din Iași). Volumul a apărut inițial în 2001, în limba chineză, deci la un an după decernarea Nobelului, și conține 6 proze scurte de dimensiuni variabile, majoritatea destul de simple, câteva complicate și complexe, fiind consacrate trăirilor zilnice ale unor personaje obișnuite ale Chinei, dar care își trăiesc întâmplările și sentimentele sub umbra unui trecut implacabil.
În ”Templul Desăvârșitei Compasiuni”, un cuplu tânăr se află în luna de miere (restrânsă, desigur, la câteva zile, așa cum ni se întâmplă tuturora), prilej cu care ajunge la templul cunoscut, la un fel de picnic. Acolo, ei întâlnesc cu un bărbat aparent fioros, cel puțin după înfățișare, dar care se dovedește un om binevoitor, care dorește să înfieze un copil și îi face acestuia toate poftele. Este expresia zicalei ”nu hainele îl fac pe om”, dar în același timp primul semn că prozele din acest volum stau sub semnul banalității (aparente sau nu), dar și că autorul chinez este un excelent mânuitor al cuvintelor:
”Acum, toate acele zile anevoioase s-au scurs ca duse de apele unui râu, nelăsând în urma lor decât niște amintiri dureroase și în același timp dulci ca mierea, și mai lăsaseră pe lângă aceasta și dragostea noastră. Sub razele strălucitoare ale soarelui, nimeni nu putea să se amestece în dragostea noastră atât de sigură și nimeni nu ne mai putea face nici un rău.” (pag. 19)
”În parc” este despre foste și actuale iubiri, de vreme ce între cei doi adulți care se reîntâlnesc după mulți ani, există numai aluzii și subtilități. Aparent, ei povestesc despre trecutul personal și prezentul trăit, dar tot timpul se simt glasurile tăcute ale regretului, ale vremurilor regretate de demult. Un accident obișnuit, dar tragic se află în centrul textului ”Accidentul”, prilej pentru ca Gao Xingjian să înfățișeze mulțimea pestriță care se află în mijlocul oricărui incident public și care stă acolo doar pentru a-și da cu părerea, dar și pentru câteva considerații asupra destinului și a felului în care putem să-l schimbăm.
”Crampe” este despre imaginație și despre șansa de a trăi: aproape de înec, un bărbat descoperă că nimănui nu-i pasă de el și crampelor pe care le are în mijlocul apei trebuie să le supraviețuiască singur. Mi-a adus aminte de oamenii care își imaginează moartea și dorința lor de a-i urmări pe apropiații lor, după moarte, pentru a vedea cât de mult sau dacă suferă. Cât despre proza ”Clipe”, prefer să nu spun despre ea decât că este o alegorie a clipei din care n-am înțeles mai nimic vreme de aproximativ 50 de pagini.
Cel mai puternic și frumos text este cel care dă numele volumului, ”O undiță pentru bunicul meu”. Eroul de aici pornește de la dorința de a-i cumpăra bunicului său o undiță, chiar dacă anii au trecut, locurile s-au schimbat, nici lacul nu mai există, probabil nici bunicul. De la această dorință, pornește o frumoasă evocare a copilăriei, a adolescenței, a casei părintești, a locurilor natale, a bunicului, terminată totuși într-un vis alambicat și amestecat cu aceeași temă:
”Eu însă tot am de gând să-i cumpăr bunicului o undiță, nu știu exact de ce, dar nici nu vreau să-mi limpezesc motivele. Într-un cuvând, aceasta este dorința inimii mele, ca și cum această undiță ar fi chiar bunicul meu, iar bunicul ar fi chiar această undiță.” (pag. 88)
Senzația finală este că, la Gao Xingjian, contează mai mult ceea ce se insinuează decât ceea ce se rostește, ceea ce este scris negru pe alb. De altfel, trebuie să-ți placă proza scurtă de tip oriental pentru ca acest volum să te entuziasmeze, pentru că textele sunt plasate într-o expectativă intenționate, sunt simple, aparent chiar banale. Așteptăm cu interes apariția, în traducere românească, a romanelor sale, despre care se spune că sunt senzaționale.
