”Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan. Antologia nuvelelor franceze de dragoste din secolul al XIX-lea”, O antologie de Octavian Soviany
Editura Paralela 45, Pitești, 2018
De obicei, literatura de dragoste, romantică, erotică și de altă natură sentimentală nu mi-a fost niciodată pe plac. Am ocolit cât am putut de mult romanele de capă și spadă, în care amorul ghebos își făcea ditamai cuibul, nu m-am apropiat aproape deloc de acele zone literare în care isteria pasională și-a permis să pătrundă. Și totul pentru simplul fapt că nimic dintre acestea nu este natural. În general, în viața de zi cu zi, dragostea se manifestă frumos, dar fără datul constant al ochilor peste cap, fără suspine inutile și dramolete ieftine. Asta, desigur, dacă vorbim despre dragoste reală, împărtășită și nu copilării dulcege de adormit adulții. Iată, deci, de ce nu am prea pus mână pe asemenea volume până acum. Cu toate acestea, când am văzut volumul de față apărut la editura Paralela 45, nu am putut rezista tentației, căci știu să recunosc o carte de valoare atunci când o văd.
Am decis să mă arunc cu capul înainte în lumea sentimentalismului francez din secolul al XIX-lea și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că mă aflu pe un cu totul alt teritoriu literar și creativ decât cel la care mă așteptam. Nici urmă de siropoșenie, nici gând să dau peste personaje create subțire, doar din nevoia de a da o motivație unei iubiri la fel de subțiri și transparente. În schimb, am avut senzația că pășesc într-o lume ciudată, diferită, uneori cu susul în jos, alteori strâmbată tocmai de niște tipuri de sentimente care în mod normal ar trebuie să înnobileze, dar aici fac exact opusul.
Cu alte cuvinte, ne aflăm aici în fața unei antologii de nuvele de dragoste, dar care au mai mult de-a face cu literatura de factură fantastică, cu accente polițiste, de mister, horror și chiar mistice. O combinație foarte stranie, căreia Octavian Soviany i-a redat adevărata valoare printr-o traducere îngrijită, poetică pe alocuri, scoțând în evidență propriul talent literar, dar punând în lumină și pe cel al scriitorilor adunați sub umbrela acestei colecții de povestiri inedite. Da, totul este inedit în acest volum, de la numele autorilor care la o primă vedere nu au ce căuta la un loc, până la modul în care sunt abordate subiectele ce țin de inima umană. De la Charles Nodier la Alfred de Vigny, de la Honoré de Balzac la Théophile Gautier, cititorul se va întâlni cu o pleiadă dintre cei mai mari scriitori din Hexagon de acum 2 secole. Aparent, în acele vremuri, iubirea era luată și exploatată de literatură și de reprezentanții ei de seamă în alt fel decât au făcut-o și o fac alții.
Deși nuvelele din volum își doresc să aibă în centrul lor dragostea dintre un bărbat și o femeie, nu prea le reușește, căci personaje principale devin atmosfera tensionată și întunecoasă, fenomenele supranaturale, natura însăși care învăluie și mistuie orice urmă de pozitivism sufletesc. Dacă stau și recitesc ultima frază, îmi dau seama că tocmai am înșiruit unele dintre caracteristicile principale ale curentului romantic. Așadar, cred că mai corect ar fi fost ca Editura Paralela 45 să denumească această colecție „Antologia nuvelelor franceze romantice din secolul al XIX-lea”, plasându-le astfel mai bine în context istoric și literar. Dar nu face nimic. Poate că titlul ales ajută la bucuria descoperirii de către cititor a surprizelor care-l așteaptă între pagini.
Dintre cele 10 nuvele pe care le-am descoperit în carte, cele mai aproape de suflet mi-au rămas Inès de Las Sierras, de Charles Nodier, Familia Cenci a lui Stendhal, Dulapul de acaju al lui Dumas și Venus din Ille, de Prosper Merimée. Poate că mi s-au părut cel mai bine scrise bucăți sau poate că apetența mea pentru supranatural, horror, fantastic și polițist m-a copleșit și nu am mai putut privi cu aceeași bucurie și celelalte povești. Însă acestea patru nu le pot uita nici acum, după ce am închis coperțile volumului, la mai bine de o săptămână. Un asemenea fapt mi se întâmplă rar, dar și atunci când are loc, înseamnă că sufletul și intelectul meu s-a „împiedicat” de literatura de cea mai bună calitate și care îmi suscită interesul.
Prima dintre nuvelele amintite a fost cea care m-a ținut cel mai mult cu inima cât un purice, motivându-mă să nu las cartea jos până nu aflu deznodământul. Stilul scriitoricesc prin care Nodier subliniază atmosfera terifiantă a castelului bântuit în care călătorii întâlnesc seducătoarea siluetă și voce a domniței Inès este impregnat de un puternic modernism al discursului, îmbinat de minune cu imagini în cuvinte ale unei lumi de altădată. Urmând imediat și foarte aproape de aceasta, a doua nuvelă, cea a marelui Stendhal, mi-a adus satisfacția revenirii într-un univers pe care îl mai vizitasem și altă dată, cu ocazia vizionării serialelor dedicate Renașterii italiene și, în special, familiei Borgia. Căci clanul Cenci imaginat de scriitorul francez are asemănări frapante cu marea dinastie de origine spaniolă, care l-a dat Italiei și lumii pe Papa Alexandru al VI-lea (născut Rodrigo de Borja-Borgia). Lumea aceea plină de tensiuni, de ură, de gelozii, de sângeroase răzbunări pare a nu avea de loc de-a face cu tema volumului de față, dar nu trebuie să uităm că ne aflăm în plin renascentism italian, perioada și locul geografic respective fiind cel mai bun exemplu de combinație ucigașă între pasiune, violență și mortalitate.
Dulapul de acaju mi-a prilejuit o nouă bucurie literară scurtă, dar puternică, prin faptul că am descoperit unul dintre primele exemple de literatură cu tentă polițistă. Sigur că nu se compară cu marile texte ale genului, apărute în secolul al XX-lea, dar nu trebuie ignorată importanța pe care aceste texte au avut-o stând la baza dezvoltării romanului policier de mai târziu. Nuvela lui Dumas are principalele ingrediente necesare acestui tip de subiect – stilul concis, în care abundă tensiunea, misterul, făcând cititorul să dea pagină după pagină. Nu în ultimul rând, mi-a făcut plăcere să fac cunoștință cu o nuvelă a lui Merimée, atât de diferită față de scrierea lui cea mai cunoscută, Carmen (care stă la baza celebrei opere cu același nume de Georges Bizet). Venus din Ille este o fulgerătoare poveste neobișnuită de dragoste, împănată cu elemente fantastice, prezentate într-un mod subtil, discret, dar care rămân impregnate în imaginația cititorului, făcându-l să se întrebe dacă personajele au trăit aievea întâmplările sau totul a fost pricinuit de pasiunile prea arzătoare.
Vă invit, așadar, să descoperiți volumul Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan. Antologia nuvelelor franceze de dragoste din secolul al XIX-lea, apărut la editura Paralela 45, mai ales dacă vreți să evadați din griul și liniaritatea lumii actuale, deschizând larg porțile spre universuri imaginate și paralele, unde veți putea să vă bucurați de libertatea minții, a sufletului și unde veți putea alerga printre aventuri, iubiri, răzbunări, toate atât de bine ticluite de cuvintele meșteșugite ale marilor scriitori, în traducerea elegantă a lui Octavian Soviany.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse foto: www.elefant.ro, https://observer.com/, www.imdb.com, http://gildacomarzan.ro/)
