„Viaţa ca un film”, de Valérie Perrin
Editura Litera, Bucureşti, 2025
Traducere din limba franceză şi note de Andreea Năstase
Una dintre preocupările celei ce am fost odată era aceea de a observa discret oamenii, tresărind cu seninătate sau îngrijorare în faţa bucuriilor sau tristeţilor şi dorindu-mi să pătrund în tainele lor. Şi tot pe atunci obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, foarte bine ştiind că toate sunt pline de poveşti, pe care la început le ascultam cu încântare şi emoţie, iar foarte puţin mai târziu, condusă de valul cuvintelor şi al imaginilor, le consideram, fără să vreau, posibile instantanee dintr-o poveste proprie, care, deşi nescrisă, îmi dăruia puterea să visez.
Anii au trecut, iar pe măsură ce lumea cărţilor şi a filmelor s-a întreţesut cu nenumărate crâmpeie din lumea mea, cea care într-o vreme se juca de-a scenariile a învăţat, printre altele, că o mare parte din clipele petrecute aici pot ascunde sâmburi de mister luminos sau tragic din care una sau mai multe poveşti aşteaptă să prindă viaţă. Şi chiar sub ochii noştri, fiecare fir de nisip prins în carapacea sticloasă a clepsidrei devine, pe rând, geană de umbră sau rază de culoare dintr-o posibilă producţie cinematografică. Iar în tandem cu acestea, istorii aparent rătăcite prin noianul timpurilor reprind contur, preschimbând fiecare zi într-un veritabil capitol desprins din misterul unui roman poliţist, în spatele căruia, se află, poate deloc întâmplător, o mână hotărâtă de femeie.
La început, totul pare conectat la atmosfera cotidiană a anului 2010, în care o anume Agnès, scenaristă şi regizoare, aflată în miezul unei crize profesionale şi conjugale, primeşte un telefon, urmat de vestea că mătuşa ei a murit. Un lucru aparent obişnuit, am putea spune, chiar dacă vorbim totuşi, despre o persoană care şi-a dat sufletul în somn, din cauza unui infarct miocardic, fără a purta sechelele vreunei alte boli mai mult sau puţin grave. Dar cum se poate accepta acest deznodământ, atunci când el este prefigurat de o altă moarte, petrecută în urmă cu trei ani? Ceea ce ştim, însă, cu certitudine este că în urma Mătuşii Colette au rămas numeroase întrebări al căror răspuns nu poate fi elucidat decât dacă o oarecare valiză cu amintiri se va deschide. Şi ca dintr-o nouă Cutie a Pandorei, din ea vor evada şoapte blânde şi proteguitoare aparent blocate în nişte casete inerte dar care, ascultate în linişte, până la căpăt, învăluie prezentul într-un veşmânt luminos. Şi rând pe rând, acele gânduri încă nerostite şi nenumăratele vise cu ochi deschişi tind să se dezvăluie în deplinătatea lor, lăsând loc unei imagini mereu vii: o horă greu de oprit sau de ţinut, pentru o clipă, în loc, în care iubirile, pasiunile şi obsesiile se îngemănează cu umbrele singurătăţii, ale bătrâneţii şi ale morţii implacabile.
Iar de dincolo de aceste fapte care tind să rezume viaţa la o simplă înşiruire de Naşteri, căsătorii şi decese, spiritele femeilor care mor în somn inundă timpurile, împletindu-şi tânguirile cu vibraţiile apăsătoare ale unui trecut în care până şi pianul negru, desprins, parcă din vis, tinde să devină voce a unui război lipsit de morminte, care nu-şi restituise dispăruţii. Şi totuşi, chiar din această cenuşă, prezentul capătă un suflu nou, mult apropiat de atmosfera unui teatru bulevardier, cu elemente de vârtej vesel şi comedie romantică, pe a cărui scenă amintirile scrijelite sub semnul dramei devin capitole importante de roman, şi chiar crâmpeie dintr-un posibil film.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, atunci când, de dincolo de cortina care va fi alunecat, pentru totdeauna, viitorul se va lăsa, la rândul lui reinventat. Şi fiecare fragment din acel 2010 în care Milos Forman şi Elisabeta a II-a erau încă în viaţă, Barack Obama era preşedintele Statelor Unite, Meryl Streep a fost nominalizată pentru a şaisprezecea oară la categoria „cea mai bună actriţă” cel mai înalt zgârie-nori a fost inaugurat la Dubai, iar mătuşa mea a murit a doua oară îşi va afla un nebănuit ecou într-un alt timp, pe cât de necunoscut, pe atât de bogat în spirite şi mâini unite pentru a scălda în Bine fiecare particulă dintr-un rău condamnat, parcă, la nevindecare:
Trăim cu toţii cam aceleaşi lucruri. Bineînţeles, există evenimente neprevăzute, loviturile destinului, norocul şi ghinionul, prosperitatea şi sărăcia, conflictele, (…) dar în general suntem cu toţii sortiţi să trecem prin aceleaşi momente. Legăm relaţii cu părinţii, cu fraţii şi surorile noastre, cu prietenii, cu vecinii. Învăţăm din cărţi în copilărie; imaginile; poezia; istoria şi geografia; tabla înmulţirii; conjugarea verbelor „a fi” şi „a avea”; învăţăm să înotăm, să pedalăm, să întâlnim alţi oameni, să alegem, să muncim, să călătorim, încercăm să ne construim viaţa împreună cu cineva; facem copii; ne ocupăm de cei vârstnici dacă ajung să nu se mai descurce; încercăm să găsim un anumit echilibru; să nu ne gândim numai la noi înşine; să-i ajutăm pe cât mai mulţi; să ne simţim bine; să ne mustrăm, să ne boscorodim pentru naivitate şi totuşi să ne zâmbim şi să ne încurajăm (p.585).
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Surse imagini: https://shop.cartepedia.ro/, https://www.editions-j.se/, https://ancasicartile.ro/.)
