„Totul e deocamdată”, de Andrei Crăciun
Editura Litera, Colecția Pantazi, București, 2025
Care este miza literaturii române? Unde vrea să-și aducă cititorii și ce poate să le ofere? Aceste întrebări mă tot frământă în ultima perioadă, mai ales când observ acel constant scandal dintre cititori și scriitori, ambele părți fiind neînțelese pe deplin. Totuși, eu încă mai stau pe partea optimistă a baricadelor și cred că avem titluri și autori care merită promovați mai mult. Unul dintre autorii pe care i-am descoperit este Andrei Crăciun, cu volumul său de proză scurtă, apărut în colecția Pantazi de la Litera, și intitulat sugestiv „Totul e deocamdată”.
Suita de proze scurte are ca fir roșu o idee simplă: banalitatea vieții. Personajele lui Andrei Crăciun traversează stări și emoții care nu par să le coloreze prea abundent existența, ci dimpotrivă, aceste trăiri le perpetuează penuria sentimentală. Sunt oameni simpli, oameni pe care îi poți întâlni pe stradă, la muncă sau în comunitate. Numitorul lor comun este acea simplitate cu care își fac veacul.
De ce mi-a plăcut cartea? Adevărul e că Andrei Crăciun a reușit să mă ia de mână și să îmi povestească toate aceste istorii de parcă am sta la o bere, pe o terasă inundată de soare. Această ținere de mână, întruchipată de ritmicitatea cu care-și spune poveștile, mi s-a părut naturală, firească. De parcă autorul nu are chef să te impresioneze, să-ți demonstreze cât de bine știe să scrie, ci dimpotrivă, te aduce la ideea de imersiune în text. Ești acolo și acum. Într-o clipă lucrurile pot lua altă turnură sau nu.
Totuși, această austeritate formală este contrabalansată de o mare atenție la detaliu și la nuanță, ceea ce face ca prozele să capete o densitate aparte. Autorul jonglează cu registrul grav și cu cel ludic, fără a forța trecerea de la unul la altul; dimpotrivă, această oscilație devine semnătura sa stilistică.
În plus, scriitura lui are o dimensiune interogativă constantă: întrebările despre sens, trecere, fragilitatea existenței nu primesc răspunsuri definitive, ci sunt lăsate să reverbereze în text, ca niște ecouri ale prezentului incert. Această deschidere spre ambiguitate face ca stilul său să fie ușor sentimental, iar titlul volumului „Totul e deocamdată” devine, la nivel estetic, o declarație de principiu: nimic nu se încheie, totul rămâne suspendat, provizoriu, în text și în cititor. N-aș putea să trec cu vederea și îmbinarea dintre ironia și observația socială de care dă dovadă autorul, or anume aceste elemente par să fie vitale pentru întreg volumul și par să câștige organic încrederea cititorului.
De ce ar trebui să fie citită această carte? Pragmatismul și nevoia de a câștiga timp prețios mă fac să răspund la această întrebare și să vă îndemn să treceți această carte pe lista voastră de lecturi. Este o experiență lecturală care ne oferă perspectiva micilor noastre fragilități și ne permite să înțelegem că doar timpul ne face vulnerabili în fața existenței, că banalitatea e parte din destin și că poți să-ți duci traiul fără senzațional, umil și înregimentat în rândurile confraților tăi. Mi-am amintit, în acest sens, de spusele unui psiholog care zicea: „Câteodată, este ok să îți permiți să fii simplu, fără artificii”. Asta fac și personajele lui Andrei Crăciun. Rămân oameni cu chipuri simple, fără măști teatrale duse la absurd.
