”Mustața lui Dali și alte culori. Pictoroman”, de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici
Editura Polirom, Colecția Fiction Ldt, Iași, 2020
Un volum realizat în condiții de excepție, ”Mustața lui Dali și alte culori” este o carte atipică, pe care e greu să o încadrezi într-o categorie sau alta. Probabil că cel mai bun termen este chiar cel folosit de autori, Lucian Dan Teodorovici și Felix Aftene, respectiv cel de pictoroman, care mi se pare foarte potrivit. Deși, spun eu, ar putea să îndepărteze un pic cititorii, obișnuiți cu literatura ”ușoară”, cu acțiuni și personaje, cititori care sunt ”înfricoșați” de apropierea pe care o face aici literatura și pictura. ”Mustața lui Dali” nu este însă deloc de citit, chiar dacă, dincolo de literatură, există și un coautor – artist vizual – Felix Aftene și picturile sale.
Aceste picturi nu sunt însă, din punctul meu de vedere, decât un motiv sau un punct de plecare pentru o călătorie plină de magie și de imaginar. Nu știu cum a fost concepută exact cartea, dar pare că scriitorul ”se inspiră” din pictură pentru a porni propria călătorie, care ne duce destul de departe de ceea ce a creat artistul vizual. Simplificând exagerat, această modalitate de abordare mi-a adus aminte de acele compuneri care plecau de la un cuvânt sau două, pe care le primeam de la profesorul de limba română și de la care trebuia să creez o pagină sau două. Similar pare să facă și Lucian Dan Teodorovici, plecând în fiecare capitol de la o pictură a lui Felix Aftene, spunându-ne povestea artistului din imagine, dar nu cu instrumentele elevului, așa cum făceam noi, ci cu instrumentele scriitorului adevărat, valoros, talentat, plin de imaginație.
Mai departe, vorbim despre o poveste despre un artist, care are parte de o călătorie extraordinară prin toate lumile posibile și imposibile, prin literatură și artă, prin regnul animal și vegetal, prin definiții, teorii, religii și filosofii. Iar când vorbim despre artist, discutăm aici de condiția lui (a oricărui artist, dar mai ales a scriitorului și a pictorului), de felul în care acesta se raportează la lumea artistică și la lumea în ansamblu; și mai ales la meditația artistului și aici intrăm într-o altă lume, pe care noi, simpli cititori, simpli oameni, ne-am imaginat-o, dar nu am înțeles-o niciodată, respectiv ce fac artiștii atunci când meditează:
”S-a așezat deci artistul cu capul moale, îndoit, pe o jumătate de infinit și s-a privit pe sine. Căci artiștii, numai ei, pot face asta. Ba nu, greșesc zicând doar că pot. De fapt, ei chiar fac asta încontinuu: se privesc pe sine în propriile lucrări așa cum ne privim noi în oglindă. Doar că se văd mult mai bine decât ne-am putea vedea noi, chiar dacă, să spunem, am avea la dispoziție cele mai bune oglinzi venețiene pentru a face asta.” (pag. 22)
Volumul abordează multe alte teme, dincolo de artist și meditația sa, precum sensul vieții sau credință versus ateism, sugerează multe alte mesaje care pot fi regăsite printre cuvintele alese pentru a ne spune această poveste. Și chiar dacă aceste teme sau mesaje sunt complexe, chiar filosofice, felul în care sunt dezbătute, prin intermediul unor personaje „vii” și atipice, de multe ori sub formă animală, oferă multă prospețime acestor pasaje și întregului roman. Nu deseori putem discuta despre sensul vieții cu un sticlete și nu deseori putem observa autostrăzi și clădiri ultramoderne, ce ne lipsesc nouă astăzi, construite în timp record de 1462 de furnici.
În plus, ai mereu senzația, în calitate de cititor, că ai nevoie de pauză după fiecare capitol, de răgaz și de răbdare pentru a înțelege sau, mai bine zis, pentru a procesa (iată, m-am dus spre limbajul informatic) toate informațiile, conceptele și mesajele transmise. Poate chiar de recitire, de o recitire atentă și cu toate simțurile în stare de alertă. Căci oare ce senzații ai pierdut prima dată, ce mesaje ascunse, ce filosofii bine șlefuite de cei doi autori?
Până la urmă, după ce trecem peste furnici, sticleți, corbi, fluturi sau gândaci, lumea devine normală (normală din punctul nostru de vedere, nu și al artistului), doar după ce acesta mușcă dintr-o ciupercă halucinogenă – animalele nu-i mai vorbesc, furnicile îl ciupesc și nu mai construiesc autostrăzi etc. Artistul devine un om obișnuit și lumea creată de imaginația sa se transformă în normalitate; nu mai există doar culori vii, ci și gri sau foarte întunecate:
”Până și în locul oamenilor care, în normalitatea cunoscută, dansau pe străzi fericiți, înveșmântați în galben și roșu și verde și violet, a dat numai de chipuri triste, palide, puse cu de-a sila parcă pe trupuri îmbrăcate-n cenușiu, oameni triști, încolonați pentru muncă, lipsiți de dorință și de sentiment. Însă, chiar dacă irealitatea asta tristă îl minuna încă, nu s-a mai impacientat: știa că toate aceste urâțenii ieșite din comun sunt doar un efect al ciupercii psihotrope, știa că atâta urât nu poate exista în realitate. Toate erau simple halucinații.” (pag. 181-182)
”Mustața lui Dali” are, așadar, și multe nuanțe avangardiste, absurde, depășind imaginarul și realitatea și forțând limitele. În plus, și asta e o calitate atipică a scriitorului, acesta dialoghează cu cititorul, divaghează, se scuză, spune povești, se joacă cu cititorul, e amuzant și întrucâtva ironic și autoironic:
”-Toate astea arată că voi, artiștii, sunteți anormali. Însă nu doar anormali așa, de o anormalitate normală, ci anormali ca niște ochelari heliomați… Chiar ce părere ai despre ochelarii heliomați?
-N-am nicio părere, a dat din umeri artistul.
-Dar despre bujii?
-N-am nicio părere, a mai dat o dată din umeri artistul.
-Pfui, a făcut canara, pfui, asta nu-i bine, asta nu-i deloc bine. Oricine ar trebui să aibă o părere despre ochelarii heliomați și despre bujii. La fel și despre caprele-negre, a adăugat ea, mormăind ca pentru sine.” (pag. 35)
Mai trebuie să adaug că volumul este realizat într-un format de excepție – imagini clare, foarte bine reproduse, format mare, pagini lucioase și o realizare (inclusiv de redactare) impecabilă. În plus, scrierea este cursivă, povestea curge lin și are umor, iar personajul artist (dar și celelalte) are o gândire clară și fără complicații inutile, cel puțin aparent. Sub această aparență de claritate, stau multe informații subtile (pe care, desigur, le poți aprofunda ulterior din alte părți, precum acele localități cu nume imposibile, de la începutul cărții, din Islanda sau Mynamar sau cea despre asteriodul B-612 sau… ). Iată, deci, un volum de ficțiune totală care ne oferă și ocazia unor noi cunoștințe de cultură generală.
Și, mai exclam, ce imaginație are scriitorul! Să scrii paragrafe, pagini, capitole, pe baza unor picturi relativ simple, care au un singur personaj central și doar câteva (dacă există) obiecte pe margine, care mie, profanul, nu-mi spun mai nimic! Și apoi să imaginezi un artist-narator-personaj care ni se adresează fiecăruia dintre noi, cititorii, sub forma unei confesiuni, a unui dialog deschis, pe care îl putem continua după ce închidem cartea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro)
