”Morții Mă-tii”, de un cristian
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012
Moto: ”Așa-s eu, când mi se pune pata. Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o scriu, am început-o. Și, la naiba, oricât am tras de ea și am lăsat-o să zacă, m-a păcălit și s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul și să scot afară sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai țin mortul la vedere, să-l îngrop măcar într-un cimitir de cărți cartonate.”
Am citit mai multe interviuri ale lui un cristian (Cristian Cosma, pentru cei care nu îi știu adevăratul nume), în care el declara că nu se consideră un scriitor. De altfel, afirmația aceasta se găsește și pe coperta a patra a cărții despre care vorbim azi. ”Morții mă-tii”, cartea apărută în 2012 și care a născut la rândul ei numeroase discuții, mai ales pe baza titlului ales, îi contrazice aceste declarații: un cristian este un scriitor, unul care se dovedește valoros și care poate fi confirmat cu siguranță dacă va continua ”povestirile” din acest volum.
”Morții mă-tii” este o incursiune, la margine între ficțiune și realitate, în viața autorului. Cristi copilul, Cristi adolescentul, elevul și studentul, militarul la termen redus și apoi aflat la primele slujbe, toate aceste personaje împrumută din viața lui un cristian evenimente și sentimente pentru a readuce în fața cititorului atât copilăria și adolescența provincială, cât și primele clipe de maturizare adevărată: decesul tatălui, primele slujbe, primele iubiri și dezamăgiri, lovirea de realitatea românească din capitala țării.
Romanul este, de altfel, din punctul meu de vedere, împărțit în două părți mari. Prima parte, ludică și experimentală, se petrece în Buzăul natal, acolo unde Cristi este doar un copil, apoi doar un adolescent în căutarea fericirii momentului, așa cum o face fiecare om de vârsta sa. Jocurile cu vecinii sau cu colegii de școală și clipele petrecute cu aceștia, primele experiențe juvenilo-sexuale sunt întrerupte rareori de incursiuni în psihologia celor din jurul său din simplul motiv că aproape nimeni nu o face la acea vârstă. Am trăit-o și eu, au trăit-o și alții, iar faptul că sunt născut la doar doi ani după autor, m-a făcut să mă reîntorc în timp, în acele vremuri pe care le-am trăit precum Cristi. Fotbal, jocuri cu nasturii, primele ocheade spre sânii unei fete, Moș Gerilă, aruncatul de mărunțiș în urma morților care treceau pe stradă, portocala primită la o coadă comunistă, ”cum se fac copiii”, toate acestea sunt amitiri ale fiecărui copil născut la finalul anilor ’70 în România comunistă. Iată o mostră, sigur vă va trezi ceva amintiri:
”Când ne jucam la hartă și arătam orașe mari din Europa, ne orientam după traseele Craiovei sau ale Stelei din cupele europene. Fotbalul ascultat minut cu minut la radio și comentat etapă cu etapă era preocuparea după-amiezii. Balaci și Lăcătuș deveneau, în întâlnirile cu alte străduțe, Pele și Platini, asta pentru că Aurică și cu mine prindeam bulgarii și vedeam la televizor ceea ce ei doar auzeau de la noi. Iar schimburile de surprize cu fotbaliști ajungeau răfuieli în toată regula – pentru că i-a furat un ”Hugo Sanchez”, Aurică avea să-i spargă capul lui Mili.”
Dacă această primă parte poate reprezenta un adevărat deliciu pentru această generație, a doua parte este mult mai radicală, chiar tristă, ușor haotică, copilul și adolescentul Cristi transformându-se într-un tânăr adult plin de dezamăgiri și refulări împotriva a tot ce îl înconjoară. Nimic nu scapă nemulțumirilor acestui tânăr, de la amintirile din perioada comunistă până la femeile care trec prin viața lui, deși accentul se pune pe viața culturală, pe lipsa promovării literaturii, pe autoidealizarea unor scriitori și trimiterea altora la groapa de gunoi. Romanul alert din prima parte se transformă într-un iureș de evenimente zugrăvite pe scurt impregnate cu ”vorbe de duh” la adresa unor oameni pe care poate numai autorul îi cunoaște.
De altfel, de multe ori, chiar și autorul are un discurs similar pe rețelele sociale. Și, să recunoaștem, chiar din afara lumii literare, de la privirea distantă a unui persoane neutre (așa cum mă consider), de multe ori pare a avea dreptate. Deși lucrurile par acum un pic schimbate (în bine), nu a trecut de tot și de mult timp moda PR-ițelor din domeniul cultural, care se pricep mai mult la publicitate fără a cunoaște ce reprezintă o carte, ce înseamnă un subiect, ce este ăla un gen literar:
”Nu-i așa, porumbelule, c-o să mă recomanzi la noutăți? Cu megafonul, la ofertă în supermarket, la turneul de lectură prin cimitire, super ofertă! Facem un 69, baby, și te pun impresar? Tu vei fi a mea! Blurbistă, poate ajungi agent literar, dragă, în doi-trei ani spargi piața, că-i virgină. Himenul editorial te cere, my love! Sparge-l, mica mea animatoare! Te fac celebră, vedetă literară, te invită la România Cultural să vorbești la 0,02% audiență despre planurile carierei de succes în domeniu. Sparge-i! Fă-i să muște din gogoașa cu gem generaționist! Specialist privit cu ochii care prețuiesc certitudinile scrise pe fruntea ta. Cu markerul! Ce zici, piarista lu’ tata? Începi cu fluturași, bagi la ziare, reviste, almanahuri. Bagi un blog. Anunți prima ediție prin sms! Push marketing! A doua? Ediția de lux! Textilă! Sonoră! Bilngvă! Morse! Braille! Ediția necenzurată, nescrisă, ediția edițiilor.”
Între cele două mari părți, liantul este capitolul ”Necrologul”, care reprezintă în același timp și despărțirea celor două lumi, inocența și maturitatea, ludicul și seriozitatea. Noaptea în care tatăl moare, în care Cristi trebuie să stea de veghe, devine atât un prilej de ultimă amintire a isprăvilor din adolescență, a orelor de la școală, pline de limbaj de lemn socialist, dar și un moment dur, care îl izbește inconștient, fără să știe că va reprezenta trezirea la realitate.
”Morții mă-tii” este o carte care vă va aduce aminte de tinerețe, de inocența ce răzbătea din aproape fiecare acțiune pe care o făceam pe timpuri, fără să ne pese de nimeni și de nimic. Este o carte realistă, chiar dacă inegală (am scris mai sus că prima parte a cărții mi-a plăcut mai mult decât a doua), care vă poate împăca dorința de reîntoarcere în copilărie cu seriozitatea maturității. Important este să nu judecați cartea după ”titlu”, acesta este sfatul meu!
2 comments