”Miezul verii. Scene de viaţă provincială”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2012
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
J. M. Coetzee este, înainte de orice altceva, un reformator neobosit al romanului. “Miezul verii”, pe care l-a publicat cu câţiva ani buni după ce a obţinut Premiul Nobel pentru literatură, constituie încă o dovadă de netăgăduit în acest sens.
Această carte – ultima a trilogiei “Scene de viaţă provincială” – este o autobiografie ficţională, scrisă într-o formulă care sparge tiparele genului: un biograf încearcă să reconstituie câţiva ani din viaţa autorului, după moartea acestuia. Sunt intervievate cinci persoane care l-au cunoscut îndeaproape pe scriitor ca tânăr adult, relatările acestora conturând treptat un portret nuanţat şi surprinzător al lui John Coetzee. În plus faţă de aceste interviuri, cititorului îi sunt oferite şi câteva fragmente din jurnalul scriitorului.
Dacă autobiografiile clasice îl au, în mod invariabil, pe autor drept personaj central, în “Miezul verii” acesta joacă, paradoxal, un rol secundar, dacă nu chiar marginal, în vieţile celor care îl evocă. Nimeni nu îl percepe ca pe un mare scriitor, nici măcar în devenire. Dimpotrivă, este văzut ca un inadaptat social, al cărui potenţial de a se realiza în vreun fel în societatea sud-africană este minim.
Însingurat şi excentric, John Coetzee este tratat cu nepăsare, dispreţ sau ostilitate de către cei din jur. Mediocritatea şi nefericirea par să-l ţină captive, căci orice urmă de recunoaştere a valorii sale artistice sau umane este absentă. Poveştile de viaţă ale celorlaţi par mult mai interesante şi mai spectaculoase – şi, pe cale de consecinţă, mai demne de a fi explorate – decât cea a scriitorului însuşi. “Nu era nimic de capul lui” spune una dintre cele patru femei care îi vorbesc biografului despre omul John Coetzee. “După Disgrace, nu m-a mai interesat ce a scris. Nu i-am citit cărţile ulterior. În general, aş spune că scrierile lui n-au pic de ambiţie” se pronunţă alta. Unicul bărbat dintre personajele intervievate este mai circumspect: “Mi se pare ciudat să realizaţi biografia unui scriitor fără să abordaţi ceea ce a scris acesta”.
Mulţi romaniceri celebri s-au încumetat să realizeze portrete ale artistului la tinereţe, înainte de a cunoaşte consacrarea literară. Coetzee reuşeşte însă un (semi)autoportret cu totul original, care se dezvăluie prin oglinzile deformante ale percepţiilor şi amintirilor celor a căror viaţă s-a intersectat cu a sa în diverse împrejurări. Rezultă o imagine şocantă a artistului ca autist. Căci aceasta este condiţia ingrată a geniului: înainte de a fi înţeles şi admirat de cei mulţi – ceea ce nu se întâmplă neapărat în timpul vieţii sale! –, este neînţeles sau ignorat chiar şi de puţinii care îl cunosc…
2 comments
Cu tot respectul, va reamintesc ca o propozitie de tipul: „Însingurat şi excentric, John Coetzee este tratat cu nepăsare, dispreţ sau ostilitate de către cei din jur.” nu-si are locul intr-o prezentare a acestei carti, pentru ca aceste lucruri i se intampla PERSONAJULUI CARTII, chiar si atunci cand conventia propusa de autor este „scriu despre mine”.
Inteleg ca nu va propuneti recenzii, ci prezentari accesibile, dar ceea ce va reamineam mai sus sunt cerintele pe care bacalaureatul le impune astazi oricarui tanar roman. Prezentarea ideii de conventie auctoriala incepe in Romania de azi in clasa a 9-a. Ajutati acesti tineri atunci cand prezentarile simple sunt si corecte.
Cine citeste din intamplare „Dezonoare” inaintea acestei carti, va fi mult mai putin socat de ipostazele in care este pus personajul, devenind mai disponibil pentru o lectura mai buna, mai cu miez a cartii.
Cu tot respectul,va amintesc ca personajul din cartea lui J.M. Coetzee se numeste John Coetzee. In acest context, nu inteleg ce imi reprosati.