”Micul Chagall”, de Renata Carageani
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, București, 2013
Am observat că oamenii serioși nu citesc romane polițiste decât în adolescență sau în convalescență (…). De ce? Până la urmă, diferența dintre un roman bun și un roman polițist o face doar cadavrul…[1]
Ceea ce mă clasifică drept om neserios. Prea bine. Parcă Brâncuși spunea că, atunci când încetăm să fim copii, am murit deja. Eu pot să subscriu la spusele autoarei, fiindcă știu multă lume care strâmba mai demult din nas când descoperea în lista mea de preferințe literare nume precum Agatha Christie sau P. D. James. Nu pricepeam de ce. Pe lângă logica inegalabilă și gândirea ireproșabilă, marea doamnă a literaturii polițiste a scris fraze savuroase și a creat portrete nemuritoare, descriind o anumită categorie a societății rurale englezești ca nimeni altul.
Cam așa stau lucrurile, cred eu, și cu Renata Carageani. Mărturisesc că m-aș bosumfla dacă ar alege să nu continue această primă carte de gen, care sper eu să fie doar cea dintâi dintr-o serie de cel puțin zece. Din această afirmație se poate deduce ușor că mi-a plăcut enorm cartea, că am gustat-o cu mare dichis (sic! să mă exprim și eu așa, mai fandosit) și că am apreciat, dincolo de răsturnările de situație caracteristice genului, portretul social care transpare dintre pagini.
Nu sunt familiarizată cu viața mai mult sau mai puțin mondenă a nici unui București, fie el inter- sau post-belic, comunist sau contemporan. De aceea, nu știu nici cât sunt de justificate moravurile prezent(at)e în Micul Chagall. Știu însă că aproape îmi doresc să văd și un film turnat după carte, doar pentru a compara alegerile echipei de casting cu ale mele, în materie de actori și nu numai.
Protagonistul romanului (și, repet, sper ”al seriei”) este Grigore Kader, un comisar la fel de atipic cum îi este și numele. Fiul unei distinse doamne, conferențiar universitare, care l-a crescut singură după ce soțul său sudanez fusese luat drept terorist și împușcat, comisarul Kader este parcă prea tânăr și prea independent pentru metodele clasice și tacticoase ale Poliției Române.
Cazul pe care-l primește este și el atipic, deși, la început, pare cât se poate de clasic: Marta Hagiopol, o doamnă scăpătată, este ucisă în propriul conac, de care se agață cu încăpățânare, deși ar avea mare nevoie de banii obținuți din vânzarea lui. Suspectul este identificat curând: doar un băietan, care o ține pe-a lui cum c-ar fi nevinovat și că a fost îndemnat doar să fure o reproducere aflată pe unul din pereții dormitorului victimei. Cine să-l fi strâns cu ușa? Se pare că a făcut-o din dragoste pentru Tyna_32, o femeie misterioasă, cu păr brunet și picioare divine.
De aici, răsturnările de situație se succed nici prea repede, nici prea încet, ci într-un ritm suficient ca să-ți permită să savurezi construcția personajelor. Partea mea favorită din roman! De la fiica victimei, Alice, o tânără balerină cu potențial glorios, devorată de demonii adolescenței și teribilismului, și până la proprietarul barului de cartier La Zombi, un colonel de aviație în retragere mai mult decât galant, nu există nici un personaj, oricât de nesemnificativ, care să nu încânte.
Narațiunea e construită cu o deosebită naturalețe, iar autoarea dovedește un simț estetic desăvârșit. Mi-am putut imagina, cum am mai spus, actorii potriviți pentru a juca într-un Mic Chagall pe ecrane. Cât despre comic, de situație și mai ales de limbaj, el este prezent tot la a doua pagină. Nu de puține ori am făcut lumea din jur să tresară, râzând în hohote și din inimă la câte o remarcă.
Acestea fiind scrise, vă invit cu sinceritate să vă bucurați mintea cu această perlă a literaturii polițiste românești, și sper să vă alăturați mie în petiționarea autoarei: doamnă Carageani, continuați! Eu chiar doresc să știu dacă între comisarul Kader și Laura Novac se va înfiripa ceva sau ba.
Puteți cumpăra cartea: Editura All.
[1] Renata Carageani, coperta falsă Micul Chagall, ed. ALLFA 2013
1 comment