”Mesagerii ploii”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Raftul Denisei”, București, 2010
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Moto: ”Se luminează de ziuă. Cerul e tulbure. De data aceasta norii sunt de alt fel: grei, încărcați cu apă. Oamenii au ieșit pe ziduri să privească. Vorbim în șoaptă, ca în biserică. Cerul, care ne-a părăsit atâta vreme, acum e plin de nori. Și împreună cu ei ni se întorc zeii. Cu caleștile lor huruitoare, cu lănci și balanțe în mâini. Printre ei se spune că a fost Zâna cea Bună a Albaniei, și cea Rea, de asemenea, care-i venea din urmă. Bate ceasul Arberului. Nu ne părăsi, Doamne!”
Cel mai bun roman al lui Ismail Kadare pe care l-am citit până acum. O incursiune incredibilă în Evul Mediu, din timpurile în care oștirile otomane străbăteau continentul pentru noi cuceriri, pentru noi prade, pentru noi țări pe care să le supună tributului. Ismail Kadare își păstrează aici locul predilect în care își dezvoltă acțiunile cărților sale, Albania, accentul se mută de pe magia poveștii, pe care o întâlnim deseori, pe un realism dur, dat atât de condițiile epocii, cât și de oamenii care o populau. În plus, problematica albaneză este destul de puțin adusă în fața cititorului, chiar dacă ne aflăm în fața unei cetăți albaneze asediate, în care pe rând problemele datorate luptei, lipsei de mâncare, lipsei de apă se întețesc.
De altfel, fiecare capitol începe cu o pagină-două, în care ni se destăinuie gândurile unui albanez nenumit, din cetate, care privește de departe pregătirile de asediu din tabăra de la poalele cetății. Perspectiva este inedită și ne așteptăm în fiecare moment ca frâiele povestirii să se mute din tabăra otomană, preponderentă, în cea creștină-albaneză, pentru a afla, din două puncte de vedere, încotro ne duce autorul. Dar nu, Kadare a ales ca Albania natală se se afle în planul secund sau, mai degrabă, să privim eroii creștini din perspectiva musulmanilor asediatori, indirect și, așadar, cu aparență de obiectivitate.
”Am văzut destule asedii, dar aici – și arătă spre cetate – aici o să aibă loc una dintre cele mai groaznice încleștări ale veacului. Iar tu trebuie să știi mai bine decât mine că marile tragedii omenești nasc cărți nemuritoare. Tu vei putea scrie aici o adevărată cronică de război, mirosind a catran încins și a sânge, și nu una mincinoasă și plină de înflorituri, cum scriu cei care n-au pus piciorul în viața lor pe un câmp de luptă.”
Rând pe rând, ni se prezintă tabăra otomană, Kadare reușind aici o descriere extrem de veridică și de exactă a unei armate aflate în expansiune continuă, convingerile conducătorilor sau, dimpotrivă, fricile acestora, obiceiurile oștirii, gloata nebună ce o însoțește, armele cele mai noi sau recurgerea la tradiții păstrate de sute de ani, plecând de la cel mai umil ienicer, trecând prin istoricul sau poetul armatei, până la conducătorul acesteia, temutul pașă. Îi întâlnim pe trimișii sultanului, cei care îi stau împotrivă în fiecare moment conducătorului expediției, acesta din urmă conștient că o înfrângere îl va costa postul și poate și viața; îi întâlnim pe Oștenii morții, cei care, odată plecați la asalt, se pot întoarce numai victorioși sau nu se mai întorc deloc; le întâlnim pe femeile din harem, care, luate în expediție, se spune că aduc ghinion.
Atunci când citești în manualele de istorie că o anumită cetate a căzut, nu vedem nimic din încleștarea adevărată ce a avut loc. Nu vedem cum armurierul aduce în luptă primele tunuri ale istoriei, care sunt construite chiar pe câmpul de luptă, de care albanezii nu auziseră niciodată, dar care dau și greș în cele mai neașteptate momente. Nu vedem cum, odată ce asaltul inițial este oprit, apare din umbră arhitectul, cel care va ajuta și la cucerirea Constantinopolului în viitorul apropiat, care dă ideea săpării unui pasaj subteran ce trebuia să ajungă chiar în beciul cetății. Tot el, după eșecul acestui plan, consideră că asediații pot ajunge la capătul puterilor prin tăierea surselor de apă. Nu vedem, în sfârșit, nici ideea medicului de a trimite pe calea aerului sau prin anumite vieități sălbatice boli, molime, care în epocă aveau două nume îngrozitoare: ciuma sau holera.
Nimic nu pare fals în cartea lui Ismail Kadare, autorul fiind foarte atent la descrierea detaliilor unei tabere militare medievale, la obiceiurile oștenilor și ale însoțitorilor acestora, dar și ale celor din cetatea asediată, care, deși nu sunt înfățișați direct, luptă cu hotărâre pentru păstrarea propriei locuințe, dar mai ales a propriei limbi și credințe. După zile întregi de luptă, după șicane reciproce, după multe înmormântări sau arderi ale corpurilor căzute în luptă, intervine așa-numitul ”plictis al războiului”, cel căruia pașa nu mai știe cum să i se împotrivească:
”La fel ca atunci, în spatele murmurului descoperi plictisul războiului. Aproape în toate campaniile pe care le comandase așteptase venirea acestui rău ca pe-a unei vechi și nedorite cunoștințe. Nici înfrângerile grele, nici slăbirea disciplinei, nici nesupunerea sau certurile dintre ofițeri, nici blasfemia sau insultele la adresa persoanei sale, ba chiar nici primele semne de ciumă nu-l înfricoșaseră mai mult decât norul negru ce se apropia liniștit și acoperea apoi chipurile, gesturile, mâinile, armele, glasurile oștenilor și ale ofițerilor săi. Știa că și în cuprinsul acestei campanii răul se va înfățișa la fel ca întotdeauna, deși făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-i întârzia venirea.”
”Mesagerii ploii” dezvăluie un Ismail Kadare impecabil. O istorie pură, un război militaro-religios descris în toate amănuntele sale. Până la eventuala lectură a tuturor cărților sale, va rămâne romanul meu preferat din opera scriitorului albanez.
1 comment
As citi si eu cartea asta…