„O lume care se prăbușește”, de Adalbert Rosinger
Editura Ratio et Revelatio, colecția Authentica, Oradea, 2022
Ultimii doi ani au fost pentru piața de carte în limba română ani ai jurnalelor personale și ai memorialisticii. Publicul cititor pare interesat să absoarbă cu nesaț mărturiile directe, de multe ori păstrate în sertare vreme de decenii, sau scrierile memorialistice care reconstituie vieți și epoci trecute. Este poate și o modalitate de a corecta și de a completa contribuțiile istoricilor și ale biografilor de profesie cu informații directe, de la sursă, scrise în timpul evenimentelor sau mai târziu, dar care poartă în stil și în conținut pecetea autenticității și sinceritatea mărturiei directe. Dintre aparițiile recente remarcabile aș menționa ‘Jurnalul esențial’ al Monicăi Lovinescu, jurnalul recuperat al lui Jeni Acterian sau notele de călătorie prin Europa ale lui Gheorghe Ursu. Citind aceste cărți, unii dintre noi ne clarificăm opiniile și amintirile proprii despre evenimente pe care le-am trăit, alții ne îmbogățim cu informații despre evenimentele trecutului care influențează și prezentul. Lor li se adaugă acum o carte cu totul specială asupra căreia vreau să atrag atenția. Este vorba despre ‘O lume care se prăbușește’ de Adalbert Rosinger, apărută la sfârșitul lui 2022 în editura orădeană Ratio et Revelatio, colecția AUTHENTICA.
Cine a fost Adalbert Rosinger? Născut la Oradea în 1909 într-o familie de evrei maghiari, a fost atras de mirajul ideologiei comuniste încă din vremea studiilor la Școala Politehnică din Budapesta, când s-a înrolat și a început să activeze în partidele comuniste. Și-a continuat activitatea politică la întoarcerea în România, fără a deveni un revoluționar de profesie. A fost de câteva ori arestat și anchetat de Siguranță pentru apartenență la mișcarea comunistă, ilegală în acea perioadă. După 1934 a renunțat la activitatea de partid și a activat în cadrul organizațiilor antifasciste, în paralel căsătorindu-se și urmând o carieră profesională. La izbucnirea războiului, în 1941, a fost internat – ca mulți alți conducători, intelectuali și activiști antifasciști – în lagărul de la Târgu Jiu, și de aici a fost deportat la Vapniarka, în Transnistria, împreună cu peste o mie de alti evrei suspectați de activități politice comuniste și antifasciste. Reîntors în țară în 1944 activează o vreme în mișcarea sindicala și de aici este trimis să lucreze în domeniul comerțului exterior. În 1947 reintră în Partidul Comunist. Între 1947 și 1961 a ocupat funcții de răspundere în domeniul comerțului exterior, călătorind în multe țări din Europa și Africa în misiuni comerciale. La sfârșitul anilor ’50 începe o perioadă de epurări și procese înscenate care au ca scop eliminarea majorității evreilor din funcțiile de conducere din partid și din economie. Adalbert Rosinger cade și el victimă acestei campanii, este arestat în 1961, anchetat timp de aproape trei ani, și condamnat în 1964 la 15 ani de muncă silnică sub acuzația de ‘subminare a economiei naționale’. Totul fusese o înscenare, una dintre ultimele dintr-o serie de procese cu caracter antisemit mascate ca procese economice, cu vini fabricate de anchetatori și condamnări bazate pe mărturii și expertize false și pe declarații smulse sub presiuni și tortură. Eliberat în 1969, încearcă în zadar să obțină anularea proceselor și reabilitarea. I se permite să emigreze în 1978 în Israel, acolo unde se afla deja fiica sa, Veronica, după o campanie susținută a acesteia și intervenții la Nicolae Ceaușescu a unor personalități politice din Statele Unite. Începe aici să-și scrie memoriile care combină relatarea faptelor și evenimentelor care i-au marcat viața cu analize și reflecții asupra ‘lumii care se prăbușește’ – sistemul comunist în ale cărui idealuri crezuse și pentru care luptase, sistem care s-a întors împotriva lui și i-a distrus viața, precum distrusese destinele atâtor altor milioane de oameni. Din păcate, Adalbert Rosinger a murit în 1981, răpus de o boală nemiloasă, înainte de a putea scrie mai mult decât o treime din cartea pe care o începuse.
Fiica sa, Veronica Rozenberg Rosinger, avea nouă ani când a asistat la arestarea în miez de noapte a tatălui ei și percheziționarea casei părinților ei de către Securitate. Ajunsă în Israel în 1975, nu a precupețit niciun efort pentru a obține ștergerea datoriei imense pe care trebuia să o returneze tatăl ei (ar fi fost necesari sute de ani pentru a o plăti) și obținerea permisiunii de a emigra pentru părinți. După moartea tatălui ei și-a consacrat o parte din activitate conservării manuscriselor și – după 1990 – cercetării documentelor legate de procesul în care fusese condamnat acesta. Diplomată în matematică, Veronica Rozenberg Rosinger s-a consacrat studiilor istorice și a obținut un doctorat în istorie cu o lucrare despre procesele economice împotriva funcționarilor evrei care au avut loc în România între 1960 și 1964, lucrare științifică publicată în volum (am scris despre aceasta carte cu alta ocazie). Acum ea publica această carte, care cu sprijinul editurii orădene, aduce cititorilor ceea ce Adalbert Rosinger a apucat să scrie (12 capitole din cele 36 ale lucrării) precum și planul general și rezumatele capitolelor neterminate. Cartea este concepută ca un dialog, și primele capitole, care încep de altfel cu ‘Dragă Veronica’, includ răspunsuri la întrebările adolescentei a cărui tata dispăruse din viața ei pentru aproape un deceniu și ale fiicei care peste timp și din perspectiva maturității pune sub semnul întrebării deciziile luate de acesta la răscrucile vieții:
„Spune-mi, mamă, explică-mi, te rog, cum a fost posibil ca, în tinerețe, neavînd decit 25-30 de ani, tata s-a atașat acestei mișcări – mișcarea comunistă – activînd în mod constant pentru acest regim? Cum a fost posibil ca tata să se lase atît de influențat în activitatea să de ideile unei doctrine pe care realitatea de astăzi dovedește că a fost bazata pe fățărnicie și ură de clasă, fapt pe care îl simți la tot pasul? … ce l-a îndemnat pe tata, atunci, în trecut, să aleagă drumul luptei comuniste, riscîndu-și libertatea, expunîndu-se schingiuirilor Siguranței? Oare a fost el orbit și n-a prevăzut nimic din toată această mizerie materială și morală de care avem noi parte acum împreună, mulți dintre noi?’ (pag. 33-34)
Răspunsul nu este simplu și nu va convinge pe toată lumea. Fantasma egalității sociale și a unei lumi fără clase și fără exploatare îi amețise nu numai pe unii tineri evrei ci și pe mulți intelectuali de marcă (‘tovarăși de drum’ sau ‘idioți utili’ cum îi ironiza în secret Lenin) din lumea occidentală a vremii. Începuseră însă să apară și informații despre lumea socialismului real și a dictaturii staliniste, aduse de la sursă de scriitori ca Panait Istrati cu ‘Mărturisirile unui învins’. Apăruseră și primele cazuri de conflicte interne, judecăți sumare urmate de excluderi și chiar de eliminări fizice, și Adalbert Rosinger a cunoscut o parte dintre ele. Semnele se acumulaseră după război, când devenise clar că România și alte țări din Europa cădeau dintr-o dictatură în alta. Combinația dintre ‘slăbiciuni omenești’ și speranța că idealurile vor prevala asupra realităților l-au determinat pe Rosinger să continue pe această cale, încercând să se izoleze de răul și nedreptățile din jur. Consecințele aveau să fie tragice.
Capitolele dedicate perioadei interbelice și a celei de tranziție între dictaturi (1944-1947) conțin analize extrem de precise și de realiste ale unor fenomene cum au fost revoluția care își devora proprii copii, cultul personalității, falsul conducerii colective. Este remarcabil faptul că aceste analize au fost bazate pe experiențele personale și pe lecturile celor câtorva, puțini ani de libertate pe care Adalbert Rosinger a apucat să-i trăiască. Ele sunt confirmate de lucrări ale unor istorici și politologi români cum ar fi Vladimir Tismăneanu sau Adrian Cioroianu care s-au ocupat și au scris decenii mai târziu despre aceste perioade. Din schițele capitolelor 13-36 și ale epilogului cu titlurile ‘O lume care se prăbușește sau Necrologul unei doctrine’ reiese că aceste analize urmau să fie dezvoltate și aprofundate. Unul dintre titlurile acestui epilog a devenit și unul dintre titlurile cărții. Aș observa că la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 prăbușirea sistemului comunist nu mai era o idee complet inedită, ea fiind prevăzută de unii politologi ai vremii. Cei care credeau (sau sperau) cel mai puțin în căderea comunismului erau tocmai cetățenii Uniunii Sovietice și ai țărilor satelite, cărora sistemul le părea etern. Cu atât mai remarcabilă este clarviziunea lui Adalbert Rosinger, care trăise peste două decenii în cadrul acestui sistem, după ce își riscase viața și își sacrificase tinerețea pentru instaurarea lui. Cu un deceniu înainte de prăbușirea Cortinei de Fier el identifică nu numai tarele economice ale unui sistem ineficient și corupt, cât mai ales pe cele morale incluzând transformarea unora dintre oameni în unelte oarbe și chiar torționari, a sistemului de justiție într-unul de opresiune, a ideologiei dintr-un ideal într-un mod de a satisface nevoile materiale ale unei minorități privilegiate.
Capitolele cele mai închegate și mai pasionante la lectură mi s-au părut cele dedicate anilor celui de-al doilea război mondial, inclusiv perioadelor de detenție în lagărele de la Târgu Jiu și Vapniarka. Pactul încheiat în august 1939 de Germania nazista și Uniunea Sovietica i-a dezorientat și dezamăgit pe mulți comuniști și antifasciști români, partidul comunist controlat de Moscova luând o poziție contrară intereselor unității naționale a statului român. Ruperea unor părți din teritoriul național a avut un impact direct asupra multor destine. Familia lui Adalbert Rosinger este separată de noua frontieră dintre România și Ungaria, Oradea trecând împreună cu Ardealul de Nord sub stăpânirea statului maghiar. O mare parte din familie – inclusiv tatăl său, frații, sora și familiile lor sunt deportați și asasinați în lagărele de exterminare. Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către URSS produce un schimb de populații în care mulți români se refugiază în ceea ce rămăsese din România, dar și câteva mii de evrei, în majoritate militanți comuniști și familiile lor pleacă spre URSS pentru a scăpa de persecuțiile rasiale și de pericolul ocupației germane. Informațiile dezvăluite aici în legătură cu aceste subiecte de Adalbert Rosinger sunt consistente cu cele din cartea lui Miriam Yahil-Wax ‘Capitolul lipsă’, tradusă în limba română și publicată de editura Corint, carte cu care acest volum are multe puncte comune. În ambele cărți eroii privesc evenimentele acelor ani, azi istorice pentru noi, din perspectiva militanților comuniști, a căror aderenta la idealurile marxist-leniniste se transformă în deziluzie și apoi în tragedie.
Descierile condițiilor de detenție și a universului concentraționar de la Târgu Jiu și de la Vapniarka oferă și ele informații detaliate și o perspectiva inedită. Descrierea celor petrecute la Vapniarka, în special, diferă mult de imaginea uneori idealizata a atmosferei din acel lagăr din Transnistria propagată în ultima vreme, care-l prezinta ca pe un fel de simbol al rezistenței antifasciste. Alături de comuniști erau internați în aceste lagăre și alti militanți care se împotriviseră regimului antonescian, precum și deținuți de drept comun sau oameni a căror singură vină era cea că se născuseră evrei. Comuniștii erau cel mai bine organizați dintre toți, beneficiind de o structură internă (numită ‘Colectivul’ la Târgu Jiu) și de ajutoare externe (‘Ajutorul Roșu’). Ei formaseră o ierarhie care îi proteja deja pe conducătorii de partid, un sistem în care Adalbert Rosinger detectează inegalitatea și nedreptățile care aveau să se ascundă în spatele lozincilor egalitariste ale comuniștilor și după preluarea puterii politice de către aceștia, precum și metodele violente – inclusiv turnătoriile și bătăile – prin care erau reprimate dizidențele.
‘ … practica totalitaristă generează corupție și neomenie, fie că era vorba despre Vapniarka în 1943, fie că era vorba despre Cambogia în 1979 sau oriunde, Partidul clasei muncitoare deține puterea totală. Oare ce considerente stau la baza acestei concepții practicate de colectivele de comuniști din lagăre și închisori? Cum se împacă aceste metode și practici cu noua „morală proletară”?
…
… la Vapniarka se formase și se propulsase o republică totalitară în miniatură cît și un organ de Securitate al colectivului.’ (pag.100-102)
Capitolele următoare sunt dedicate perioadei de după 1945, anilor în care Adalbert Rosinger decide ‘să dea o șansă’ sistemului și devine un devotat și eficient funcționar în aparatul de comerț exterior al tinerei republici populare. Împreună cu relatări despre activitatea sa și despre călătoriile în interes de serviciu în străinătate este descrisă atmosfera din ce în ce mai represiva și mai tensionată, dominată de luptele interne din cadrul partidului și culminând cu campania anti-evreiasca de la sfârșitul anilor ’50. Totul se desfășoară sub controlul partidului, folosind Securitatea ca armă principală de represiune. Conducători și demnitari dispar peste noapte pentru a reapare eventual ca acuzați de crime dintre cele mai neverosimile. În jur mișună carieriștii și delatorii, unii dintre ei fiind la rândul lor denunțați, alții devenind viitorii martori mincinoși în procesul ce avea să urmeze. Încercările de a se concentra asupra muncii profesionale, dedicația și competența cu care își îndeplinește sarcinile încredințate nu vor ajuta cu nimic. Adalbert Rosinger este și el retrogadat începând cu anul 1958 și până la urma arestat în 1961. Urmează aproape trei ani de anchete, suferințe, torturi. Este întocmit un dosar imens bazat pe mărturii mincinoase și expertize fabricate. Procesul este un simulacru de justiție. Martorii apărării nu sunt audiați, după trei ani de anchetă are dreptul la doar două ore de întâlnire cu un avocat. Verdictul este cel așteptat, iar pedeapsa este amplificată datorită lipsei de ‘colaborare’ cu anchetatorii.
Cele petrecute după începutul anilor ’50 sunt descrise în rezumate și schițe ale capitolelor pe care Adalbert Rosinger nu a mai apucat să le scrie. Acestea includ călătoriile din a doua parte a carierei profesionale, portretele unora dintre colaboratorii săi din acea perioadă inclusiv miniștri și demnitari ai regimului, arestarea, anchetele, procesul, detenția la penitenciarul din Aiud în perioada 1964-1969. Acest ultim episod merită o atenție specială, căci putem întrevedea una dintre direcțiile importante în care s-ar fi dezvoltat cartea. Adalbert Rosinger a fost arestat și anchetat și în perioada interbelică și în cea comunistă, și a cunoscut ambele sisteme penitenciare. Le-a cunoscut și le-a putut compara:
‘Daca aș face o comparație intre regimul deținuților comuniști, înainte de război, în pușcăriile vechiului regim, și regimul de penitenciar pentru deținuții politici de la Aiud, diferența ar fi ca de la cer la pămînt, în defavoarea regimului de la Aiud.’ (pag. 215)
În ce măsură destinul în viață al lui Adalbert Rosinger a fost marcat de evreitatea sa? Problema nu este abordată frontal și explicit în niciun moment, dar cartea oferă câteva episoade și pasaje interesante legate de acest subiect. Mulți dintre militanții comuniști ale căror portrete sunt prezentate în carte sunt evrei, și niciunul dintre ei nu are un destin fericit. Unii dispar înghițiți de mașina represivă a revoluției care își devorează copiii. Alții aleg căi diferite, de exemplu Richard Wurmbrand pe care Rosinger l-a cunoscut în tinerețe și al cărui portret apare în carte, scris cu decenii înainte de a deveni cunoscut și inclus în clasamentele ‘marilor români’. Analiza antisemitismul unora dintre politicile lui Stalin în ultimul său deceniu de viață ajunge la aceleași concluzii ca și ale istoricilor moderni legate de ceea ce în carte este numit ‘rasismul roșu’. Directivele staliniste au fost implementate în România în politica de cadre aplicată de partid după 1947 conform principiilor ‘componenței naționale’ – un numerus clausus dictat de la Moscova. Venise vremea debarasării de ‘tovarășii de drum’ de origine evreiască, și această politică a fost abordată treptat în anii ’50, de la vârf (înlăturarea Anei Pauker) până la nivelul specialiștilor (procesele economice, în care aproape toți acuzații erau evrei). Este de remarcat că astfel de procese au fost o ‘contribuție originală’ românească la rasismul ‘roșu’ est-european, având puține paralele în alte țări ale ‘lagărului’ și niciuna dintre ele în anii ’60. Rosinger a refuzat în 1947 să se alăture Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) aflat sub controlul partidului, pentru ca mai tărziu, în anii ’70 să aibă relații ambigue cu comunitatea evreiască condusă atunci de rabinul Moses Rosen. Din păcate, relatările din acea perioadă sunt extrem de succinte, aparținând capitolelor pe care Rosinger nu a mai apucat să le scrie, sau macar să le schițeze structura și conținutul. Dacă familia va fi discutat vreodată în anii de după 1944 despre opțiunea emigrării în Israel, acest lucru nu este relatat în carte. În general, cam nimic nu aflăm despre viața de familie sau despre soția sa, Malvina, care i-a fost tovarășă de viață și încercări. Spre final, doar, în 1975, relatând plecarea fiicei sale, el notează: ‘Veronica se află pe pamintul liber al Israelului.’
Câteva cuvinte despre stil. Unul dintre avantajele publicării unui jurnal sau a unor memorii neterminate este acela că autorul nu a apucat să facă – în colaborare sau nu cu editorii – acea trecere finala prin material, în care stilul este șlefuit și uneori și conținutul este completat sau corectat. În cazul acestui volum există mici probleme editoriale, unele dintre ele minore, altele mai vizibile, cum ar fi confuzia legată de anul instaurării guvernului Petru Groza, care este menționat în doua rânduri în text ca fiind 1946 și nu 1945. Mai sunt încă vreo două gafe temporale pe care le-am detectat în text. În schimb, primim textul scris exact sau poate aproape exact cum a fost așternut pe hârtie de Adalbert Rosinger. Senzația de autenticitate este imediată. Unele capitole și pasaje suferă de retorica limbii de lemn, influența rapoartelor de serviciu și – vai – a depozițiilor de la anchete este vizibilă în felul în care sunt înșirate faptele. Când scrie despre partidul comunist, ortografiază de multe ori cu majusculă – Partid. Aceastea au fost însă vremurile, acestea au fost încercările prin care a trecut autorul, și ele nu puteau să nu lase urme. Aceste pasaje sunt compensate de analizele lucide și exacte ale fenomenelor politice și economice. Dacă destinul i-ar fi acordat răgazul de a termina aceasta carte, poate că ar fi scris în continuare altele legate de fenomenele politice, implicațiile sociale și aspectele economice ale lumii din jurul său, decantând cele trăite și adăugând lecturi și influențe la care nu avusese acces timp de decenii.
Aș adaugă și o observație legata de titlul sau de titlurile cărții. Daca veți privi coperta creata de Paula Cionca veți vedea că titlul cărții pare a fi ‘Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară’ în timp ce ‘O lume care se prăbușește’ este un subtitlu. Eu aș inversa. ‘O lume care se prăbușește’ cred că ar fi fost titlul ales de Rosinger, titlu care reflectă sintetic trăirile autorului și concluziile analizei sale despre sistemul pe care îl părăsise. Celălalt titlu, mai lung, este o desfășurare, o detaliere explicită și nu neapărat necesara.
Ediția aceasta a fost îngrijită de Raluca Lazarovici Veres, și prefațată de aceasta și de fiica autorului. Aș reține următorul pasaj din introducerea Veronicăi, pe care acum, după ce am citit cartea, îl pot confirma:
‘Cartea pune în lumina crîmpeie semnificative din viața lui Adalbert Rosinger. Este vorba de viața unui om care a parcurs o bună parte a secolului XX. Rosinger a trecut de la stări de entuziasm tineresc și încredere în idealuri sociale, la impresionante realizări profesionale în anii de început ai României Socialiste, în final, la suferință și dezamăgire, care au culminat cu persecuții nemeritate și dureroase, datorate tocmai regimului pe care l-a crezut în tinerețe capabil să aducă în lume dreptatea socială…
Adalbert Rosinger a fost un om despre care se poate spune fără nicio ezitare că nu s-a născut sub o stea a norocului și nici a clarviziunii – atitudine de care mulți îi acuza azi pe idealiștii acelor vremuri.
Veți concluziona singuri care este poziția celui care a scris aceste rînduri, redate într-o exprimare gradata și nuanțată, care poziționează scriitorul în fața unui ecran virtual, pe care se desfășoară evenimente puțin cunoscute, adeseori senzaționale. Mergind pe firul evenimentelor vă veți simți prizonieri într-un iureș de mntagnes russes, cu suișuri abrupte și coborîșuri abisale ale unei lumi de mult apuse.’ (pag.24)
Există destulă informație petru a-mi putea imagina cum ar fi arătat aceasta carte dacă ar fi fost terminată și publicată în anii ’80. Cred că ar fi avut un impact considerabil și din punct de vedere politic și istoric, și din punct de vedere literar. Ar fi fost dezvăluite cu cel puțin un deceniu înainte aspecte și practici ale comunismului românesc care erau necunoscute publicului din lume și erau imposibil de discutat în România. Literatura română s-ar fi îmbogățit cu încă un memorialist de forță. În fine am fi cunoscut mai devreme persoana și personalitatea lui Adalbert Rosinger. Putem doar să ne bucuram că această carte, publicată prin munca devotată a fiicei sale, Veronica Rozenberg Rosinger, și cu sprijinul editorilor, recuperează o parte din moștenirea spirituală a autorului, oferind cititorilor pasionați de istorie și de memorialistică o lectură pasionantă.
