„Cartea Reghinei”, de Ioana Nicolaie
Editura Humanitas, Bucureşti, 2019
Literatura română contemporană pare să fi cunoscut un nou avânt impresionant. Odată cu apariţia celor mai recente volume semnate de Mircea Cărtărescu şi, totodată, alegerea editurii Humanitas de a deschide o colecţie dedicată special beletristicii autohtone de astăzi, începem să intrăm din nou „în rândul lumii bune”, în materie de carte de ficţiune. Ceea nu poate decât să aducă bucurie cititorilor şi mândrie în rândul oamenilor de cultură, căci iată, încă odată se dovedeşte că România excelează în acest domeniu, surclasând cu mult clasa politică şi situaţia socio-economică, ce ne plasează pe ultimele locuri în Europa.
În tot acest curent inovator, proaspăt şi plin de sevă, Ioana Nicolaie se distinge printr-o voce auctorială ieşită din comun şi printr-o modalitate narativă de excepţie. Cel mai recent roman al său, apărut la Humanitas şi intitulat „Cartea Reghinei” este o adevărată cronică psihologică, personală (intimă aş putea spune), constituindu-se în acelaşi timp într-o frescă socială ei a ultimilor 50 de ani impresionantă prin simplitatea şi adevărul. Doar citind titlul şi văzând coperta volumului eşti transportat pe loc într-o lume aproape de basm, desprinsă din poveştile româneşti în care ielele îşi dansează hora fatală sau precum în cele cu „Zânele din Valea Cerbului”, cu care mulţi cititori probabil că au crescut. De altfel, afirmaţiile mele nu sunt lipsite de substanţă, căci Reghina pare a fi o fascinantă combinaţie între acea mamă universală cu puternice influenţe din „Mara” lui Slavici şi acele femei fantomatice care populează dealurile vlahe, dar care îşi au asemănările lor cu alte fiinţe fantastice, provenite parcă din pustiul deşertic al Americii de Centrale a lui Marquez. Într-adevăr, „Cartea Reghinei” este, din punct de vedere stilistic şi al conţinutului, o inteligentă îmbinare a unor scriituri precum cea a lui Faulkner, Marquez, dar şi a unor Slavici, Rebreanu şi chiar Sadoveanu pe loc. Şi tocmai aceste influenţe adunate la un loc fac din romanul Ioanei Nicolaie o operă unică în peisajul literar românesc contemporan şi o confirmă pe autoare ca fiind unul din cele mai promiţătoare nume aspirante la clasicizare imediată şi înscriere în patrimoniul beletristic al unei viitoare istorii a literaturii române.
Este foarte interesant de urmărit atât traseul pe care personajul principal Reghina îl urmează de la copil lipsită de griji şi crescută atent de părinţii ei la femeia bătrână şi aproape oarbă care ajunge în final, cât şi modul în care se desfăşoară naraţiunea la persoana 1. Cu toate că Reghina este naratorul care intră în contact direct cu cititorul, tot ea pare a fi şi vocea omniscientă şi omniprezentă a autoarei, sugerând că momentul în care femeia îşi povesteşte firul vieţii se află undeva după punctul de plecare din lumea fizică. E ca şi cum spiritul tulburat al Reghinei se întoarce pentru o ultimă dată spre a parcurge un drum final între naştere şi moarte, înainte de a se înălţa pentru totdeauna la cer.
Titlul volumului semnat de Ioana Nicolaie poate fi dublu interpretat – sau, cel puţin, aşa mi s-a întâmplat mie. Pentru că romanul poate fi interpretat, de fapt, în două moduri. Primul se referă mai ales la trimiterile biblice, din „Cartea lui Iov” a Vechiului Testament. De altfel, au fost deja voci ale criticii româneşti care au comparat-o pe Reghina cu un Iov feminin, căci se pare că femeia a fost concepută astfel încât să îndure toate câte i le-a ordonat destinul, fără a se plânge şi găsind mereu puterea, tăria şi credinţa în Dumnezeu şi în ea însăşi de a merge mai departe (mai mult pentru cei 12 copii decât pentru propria persoană). Astfel, apare aici discuţia asupra maternităţii duse la extrem, Reghina dovedindu-se a fi mama absolută, universală, care îşi iubeşte cu asupra de măsură fiecare copil (progeniturile neavând nume, fiind doar intitulate „fata care numai ascultă”, „fetiţa foc şi pară” ş.a.m.d., subliniind din nou caracterul general şi universal al personajelor) şi care este capabilă de orice doar pentru a-i salva şi a-i creşte cum se cade.
Pe de altă parte, am vrut să privesc titlul volumului şi ca o referinţă lingvistică arhaică – înainte vreme, scrisorile se numeau „cărţi” – ce mi-a adus aminte de vechile poveşti româneşti (în special cele ale lui Ion Creangă). Pentru că am dorit să văd în cartea Ioanei Nicolaie o frumoasă poveste petrecută pe parcursul unei lungi perioade de timp, acoperind şi perioada comunistă, dar neavând nimic în comun cu un roman socio-politic moralizator. Într-adevăr, dând pagină după pagină, parcă mă reîntorceam la lecturile tinereţii, la „Ion” al lui Rebreanu şi la toate acele legende inconfundabile care se regăsesc în spaţiul nord-transilvănean. Nici nu e de mirare, cu atât mai mult cu cât însăşi autoarea provine din zona Bistriţei, un loc miraculos, populat de zâne, iele şi alte eprsonaje misterioase de poveste, aşa cum povesteau Ioana Nicolaie şi Daniela Zeca-Buzura la emisiunea „Mic dejunul cu un campion” de la Televiziunea Naţională.
„Cartea Reghinei”. Un roman şi ceva mai mult decât atât. O mărturisire de iubire faţă de mamele românce şi din întreaga lume. O carte feministă, fără a fi deranjantă sau pedantă, un volum pe care l-aş dedica tuturor femeilor care au îndurat şi îndură atât chinurile purtării şi facerii pruncilor, cât şi celor care trebuie să se confrunte cu greutăţile vieţii, adesea pricinuite de bărbaţii nerecunoscători şi înşelători, dar nu numai. Nu vă feriţi de „Cartea Reghinei”. Îndrăzniţi să vă aventuraţi într-o lectură ce vă va deschide uşi închise ale sufletului feminin şi nu numai. Vă garantez că veţi descoperi o voce literară foarte bine conturată, proaspătă, dar echilibrată.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursa fotografii: LibHumanitas.ro, pagina de facebook a Ioanei Nicolaie)
