„Fiica lutierului, de Sharon Mass
Editura Corint Fiction, Bucureşti, 2021
Traducere din limba engleză şi note de Carmen Ion
Nu de puţine ori, timpurile ne-au demonstrat că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trectului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Ca o formă de reconstituire a unor timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, literatura zilelor noastre propune titluri profund ancorate în dramele secolului trecut, când tihna lumii s-a cutremurat în faţa zgomotelor a două Războaie Mondiale, pe care marile minţi aflate la putere le vedeau ca pe soluţiile optime ale restaurării sociale, ca pe o cale a progresului şi a prosperităţii, dar care s-au transformat, inevitabil, în teatre vii, înţesate de interminabile scene ale haosului şi durerii. Între acestea, se distinge şi romanul Fiica lutierului, prin intermediul căruia scriitoarea Sharon Maas ne face martori la o veche şi tot atât de vie „poveste captivantă şi sfâşietoare despre dragoste, curaj şi sacrificiu, în plină teroare a războiului”.
Încă de la început, când nu am pătruns concret în tainele acestei fresce pictate în culori sumbre, suntem invitaţi să răspundem la o întrebare ce ne poate părea copilărească, dar care tinde să ne lase, de fiecare dată când este pusă, fără vreo replică pertinentă. Cum aş putea să îmi înghesui toată viaţa într-o valiză?, se întreabă Sarah, protagonista romanului, o copilă de numai şaptesprezece ani care, într-o zi oarecare a anului 1943, se confruntă cu o realitate dură: este fiica unui lutier evreu din Colmar, dar şi cea mai mare dintre cele cinci surori şi, în consecinţă, este absolut necesar să părăsească prima casa părintească, fugind cât mai departe, cu preţul despărţirii, al tristeţii şi al vieţii, de ameninţătoarele trupe naziste:
Cele două săptămâni (…) sunt încărcate nu doar de sentimente de teamă în faţa pericolelor aşteptate, ci şi de suferinţă şi tristeţe. Josef şi Leah înţeleg, în sinea lor, că este absolut necesar să fugă şi că Sarah, cea mai mare dintre fiice va trebui să plece prima. Că trebuie să o trimită în lumea largă, plină de primejdii; că nu vor şti timp de luni întregi, dacă nu ani, nimic despre ea. Raţiunea, simţul realităţii le dictează toate acestea. Numai că inimile lor sunt uneori străine de simţul realităţii, iar inimile lor nu vor înţelege niciodată, nu vor accepta niciodată. (…) Cum să-şi calce pe inimă cu toţii? (…) Cum ar putea să supravieţuiască toţi acestei despărţiri, acestei distrugeri a unei entităţi atât de strâns sudate, a acestui întreg viguros care este familia lor completă? (p.20).
Rând pe rând, pe măsură ce ne lăsăm propulsați în mrejele poveştii, descoperim că acea iniţială şi deloc obişnuită întrebare desprinsă parcă dintr-un înţelept dialog purtat pe tărâmul legendelor şi al filosofiei, tinde să îşi afle nebănuite răspunsuri. Prinse într-un carusel greu de oprit, ele transformă fiecare dintre cele patru părţi ale romanului în tot atâtea trepte ale unui amplu şi deloc facil urcuş iniţiatic, aflat mereu la graniţa dintre un trecut îngropat în zgomote şi lacrimi şi un prezent pe cât de umbrit de incertitudini şi durere, pe atât de bogat în impulsuri foarte puternice către un viitor care pare că vrea să se aşeze, cu delicateţe, la umbra unui timp luminos, a unei zile când dreptatea şi bunătatea vor avea câştig de cauză, iar toate astea se vor termina:
De acum încolo, statutul ei se schimbă. Nu va mai fi Sarah Mayer, fiica lutierului, ci doar o fugară fără statut legal, care încearcă să scape din capcana unui rău atât de imens, încât mintea nu poate să-l cuprindă. (…)Este o altă Sarah, o Sarah nouă ce trebuie să înfrunte provocări care o împing înainte pentru a creşte şi mai mult, pentru a deveni mai mult decât a fost. (…) E o Sarah nouă, renăscută, pregătită să înfrunte orice pericole care-i răsar în cale (pp. 46, 86 şi 91).
Fie că ne îndeamnă să o însoţim pe teritoriul Franţei sau pe cel al Germaniei, Sarah se impune ca unul dintre numeroşii eroi ai istoriei adevărate, care, deşi nu au luptat cu arme, au devenit prizonierii unei lumi reci, dominate de frică, unde fiecare fiinţă omenească este redusă la o coală de hârtie, iar adevăraţii învingători sunt aceia care au învăţat că în război, chiar dacă vedem moartea cu ochii şi suntem supuşi celor mai terbile încercări, trebuie să învăţăm să ne depăşim temerile şi să nu ne mai ascundem în spatele spaimelor noastre. Prin aceasta, călătoria lui Sarah prin lunga şi primejdioasa Vale a Morţii în căutarea unui timp menit vieţii şi liniştii pierdute printre neguri şi zgomote devine, treptat, o importantă lecţie deopotrivă dură şi permanent străjuită de răsunătoarele ecouri ale acelor vremuri puse sub semnul blând al copilăriei şi al nevinovăţiei, în care singura cale către speranţă se afla în fiecare colţ dintr-un tărâm al rugăciunii:
Rămân cu toţii în tăcere, ţinându-se de mâini, transmiţându-şi unul altuia din puţina forţă pe care o mai au, foarte puţină, care se micşorează cu fiecare clipă, pe măsură ce gânduri nepoftite se strecoară în ei prin colţuri întunecate, gânduri despre un viitor incert, într-un război care ameninţă să se prelungească la nesfârşit. (…)
– „Să ne rugăm? La ce bun? Crezi că rugăciunile vor pune capăt războiului, că-l vor opri pe nemernicul de Hitler?” (…) Rămân aşa preţ de câteva clipe, tăcuţi, cu ochii închişi, ţinându-se de mâini, respirând. Şi pe urmă Leah rosteşte cu voce joasă şi puternică, doar un pic spartă:
– „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. / Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat”. (…) Şi ceva ciudat se întâmplă. O simt cu toţii, însă probabil că Sarah cel mai puternic. Simte acel toiag, acea vargă; sunt acolo, în ea însăşi şi, treptat, pe măsură ce repetă vorbele, teama i se topeşte şi o senzaţie de încredere şi forţă o cuprinde. E ca şi cum ar avea în ea un toiag, un lucru puternic şi stabil şi totuşi nepământesc; drept acolo, în inima ei; ceva de care să se sprijine acum şi în zilele ce vor urma (pp.40-42).
Urmând toate aceste îndemnuri venite permanent ca nişte picături de apă vie dătătoare de speranţă şi afundându-se din ce în ce mai adânc în măruntaiele înspăimântăroarea le ale războiului, Sarah devine, de asemenea, o permanentă prizonieră a unui imperiu al minciunilor şi al coşmarurilor, unde, chiar dacă muzica, dragostea şi scrisul se dezvăluie ca binevenite forme de evadare din imperiul bombelor, al avioanelor şi al morţilor, fiecare apel al memoriei la un trecut „compromiţător” poate fi privit cu suspiciune şi condamnat ca atare, asemenea oricărui obiect banal şi interzis:
Casa care poate deveni noul ei cămin i se pare magnifică lui Sarah. Văzută de afară, pare extrem de primitoare. (…) Holul în sine este mai mare decât întregul parter al casei ei din Colmar (…) şi plin cu mobiler din lemn închis la culoare care creează o senzaţie de apăsare copleşitoare. Dar nu mobila e principala problemă. Primul lucru de care dă cu ochii în clipa în care păşeşte pe hol este un portret din pământ până în tavan al lui Adolf Hitler. (…) Povestea pe care au inventat-o şi pe care Sarah începe acum s-o depene – şi care e, desigur o minciună, iar n-a mai minţit niciodată în viaţa ei (…) – e una simplă. (…) Dar casa în sine? Casa în sine este rece. Nu ca temperatură, ci ca ambianţă; este o casă în care va trebui să îşi creeze propria atmosferă caldă, pentru a contracara starea generală de răceală ce pare să plutească în aer. (…) Nu contează, va schimba ea lucrurile. Are, în fine o ocazie grozavă de a construi un nou decor, un nou habitat, o nouă identitate, totul pornind de la zero, de la statutul ei de fugară (pp.257-259 şi 275).
Deloc întâmplător, apropierea de final coincide cu momentul în care cititorul este invitat să se transforme într-un fidel confident al celei care i-a dat viaţă. Iar din această intimă şi sinceră mărturisire va afla că romanul Fiica lutierului se dezvăluie, asemenea altor ficţiuni ancorate deopotrivă în adevărurile de necontestat ale acestei lumi, ca un îndemn de a descifra acele fapte ale istoriei care, de-a lungul timpului, au pus la grea încercare toate cele ce ţin de pace, frumuseţe, speranţă şi inocenţă. Citind cu atenţie ultimele pagini ale cărţii, descoperim că ceea ce a stat la originea poveştii a fost un adevărat şi crunt moment al anului 1940, când anexarea Alsaciei şi Lorenei de către Germania nazistă a produs mari tragedii şi tulburări în rândurile populaţiei din cele două regiuni, iar cea mai gravă consecinţă a ocupaţiei a fost aceea că toţi evreii au fost evacuaţi, majoritatea fiind deportaţi în sudul Franţei (p.459).
Astfel, deşi personajele aparţin tărâmului provocator al ficţiunii, drama protagonistei este inspirată din viaţa uneia dintre eroinele celui de-al doilea Razboi Mondial, Marthe Cohn care, având origini evreieşti, a fost forţată să fugă la Metz, apoi la Poitiers, iar în final ajunge în Germania, pentru a culege informaţii pentru serviciile secrete franceze. În aceeaşi ambianţă, destinul celor două protagoniste pare că vrea, încă o dată, să spargă bariera dintre viaţă şi cărţi şi să se împletească armonios cu destinul unui teritoriu tot atât de condamnat la zbucium şi însingurare, în vreme de război, pentru ca mai apoi să se transforme într-un loc paşnic, cu o cultură bogată şi o zonă rurală spectaculoasă. Iar asemenea victoriei obţinută de Alsacia în lupta cu o istorie frământată, toată scindarea personajelor în faţa unei covârşitoare şi insuportabile grămezi de suferinţe şi lacrimi se împlineşte într-un deznodămând plin de lumină, în care timpurile se reîngemănază, sfidând orice formă de violenţă şi neadevăr, în numele dragostei şi al bucuriei:
Deşi războiul s-a încheiat, viaţa continuă ca într-un carusel care îi poartă de la extaz la agonie, de la bucurie la disperare.
- „Viaţa merge înainte, le spune ea. Azi plângem, dar mâine ne vom ştrege lacrimile şi vom zâmbi din nou. (…) Viaţa trebuie să continue. Trebuie să cântăm la vioară, să facem muzică, să găsim iubirea, să ne trăim viaţa din plin. Războiul s-a sfârşit, cu toate ororile lui.” (…)
Şi bucuria ce se înalţă din ea, bucuria născută din scânteia unei noi vieţi e de ajuns pentru a absorbi toată tristeţea, toată suferinţa, tot întunericul care-au apăsat-o atâta timp. (…) Şi plâng, râd, se bucură. Împreună (pp.451 şi 456).
Puteți cumpăra cartea: Editura Corint/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/corint.editura, https://www.amazon.com/)
