Prin turbulenţele istoriei: Irlanda şi Polonia
„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.)
Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl
Istoricul Norman Davies, specialist în istoria Poloniei, dar având suficiente cunoştinţe de istorie britanică şi, în mod particular de istorie irlandeză, face deseori trimiteri la aceste asemănări între cele două popoare: „Din perspectiva unui observator anglo-saxon, Polonia părea să emane aromă inconfundabilă a spiritului irlandez (şi nu numai, după cum a sesizat un distins profesor, deoarece Polonia şi Irlanda sunt singurele două ţări catolice cărora le merge bine cu o dietă pe baza de cartofi şi tărie). În ambele ţări se regăsesc multe anomalii bizare. Majoritatea polonezilor sunt împotriva din principiu” [1] Nu trebuie să înlăturăm doza de umor a profesorului englez care, indiferent cât de citit ar fi, nu are cum să nu pastreze câteva celebre clişee engleze anti-irlandeze. Însă într-adevăr cele două popoare au destule elemente comune, cât şi un traseu istoric cu multe puncte de intersecţie, cu atât mai greu de conceput cu cât cele două ţări sunt totuşi separate nu numai de o distanţă geografică mare (Irlanda, cea de-a două insulă că suprafaţă din Arhipelagul Britanic, iar Polonia în Europa Centrală şi de Est, această coordonată geografică -estul- a caracterizat mai degrabă istoria polonilor până în 1945 când ea a fost mutată cu două sute de kilometri mai spre Europa Centrală, oferindu-i-se teritorii est-germane precum Pomerania, Silezia), dar şi de apartenţa la cu totul alte grupuri lingvistice şi etnice (celtic în cazul irlandez şi slav în căzul polonezilor).
Un prim aspect care frapează şi fascinează este comparaţia între istoria violentă/insurecţională a polonezilor şi irlandezilor. S-au scris tomuri întregi despre insurecţiile, rebeliunile irlandezilor împotriva stăpânirii coloniale engleze, nu vom reveni asupra lor, ci doar le vom aminti pentru a întări acest stâlp de susţinere al comparaţie noastre. În iunie 1649, Cromwell a debarcat la Dublin însoţit de 12.000 de oameni şi a asediat Drgoheda. După cucerirea oraşului cei 2500 de prizonieri, alături de preoţii catolici, au fost masacraţi. “Fiind în mijlocul acţiunii am interzis oamenilor mei să cruţe pe oricine purta arme în oraş” avea el să consemneze. Aceleaşi tactici au fost aplicate şi după cucerirea oraşului Wexford. Episcopul de Fern amintind de distrugerea oraşului şi de masacrarea locuitorilor în piaţă publică îl numeşte plastic pe Cromwell “acest vierme englez din infern”. Cromwell a restabilit stăpânirea engleză în Irlanda. Ultimul bastion al Confederaţiei Catolice a fost cucerit în 1652.[2]
La fel de radicală şi sângeroasă a fost şi înăbuşirea Insurecţiei din Noiembrie 1831 de către forţele ţariste: “Răzbunarea rusă a lovit greu provinciile poloneze epuziate. În Regat, Paskievitch care îşi arogase titlul de duce de Varşovia, şi-a meritat întru totul numele mai popular de Ticălosul de la Mogilev; În Lituania, cruzimea generalului Mihail Muraviev îi justifică pe deplin porecla Călăul.” Lui Muraviev îi plăcea în mod deosebit să spânzure ! «Pedepsele au fost dure şi metodice. Toţi ofiţerii polonezi activi în timpul Insurecţiei au fost declasaţi automat şi deportaţi. Ofiţerii de rang inferior au fost încorporaţi în regimentele ruseşti staţionate în Caucaz. Aceste măsuri militare au afectat până la 100.000 de oameni. (…) Nobililor implicaţi în insurecţie li s-au confiscat averile. Peste 2.540 de domenii au fost sechestrate pe teritoriul regatului-aproape una din zece-şi aproape 2.890 în Lituania. Funcţionarii de stat au fost concediaţi. Rebelii activi, cu tot cu familiile lor şi complicii lor, au fost condamnaţi la muncă silnică în Rusia. „Adică aproape 80.000 de polonezi. În plus 254 de lideri politici şi militari au fost condamnaţi la moarte. Au rămas în amintirea polonezilor lungile convoaie cu deportaţi în lanţuri care au fost forţaţi să se deplaseze pe jos (având în vedere inexistenţa căilor ferate pe care le va folosi Stalin în deportarea milioanelor de oameni, totuşi călătoria dura 2-3 luni şi nu ani) cale de aproximativ 8.000 de kilometri, până în Siberia.
La fel şi englezii îi deportau pe opozanţii politici irlandezi mai puţin periculoşi (pe cei care erau liderii mişcărilor subversive îi spânzurau sau lăsau să crape în puşcării) tocmai în Australia, prima colonie penitenciară din istoria modernă. Primii deţinuţi care au plecat din Irlanda la bordul navei Queen au ajuns în rada portului Sydney la 26 septembrie 1791. În 1800 populaţia albă a Australiei era de doar 4.500 de oameni iar între 1800-1802 alte transporturi au mai adus alţi 872 de bărbaţi englezi şi 722 de bărbaţi irlandezi, toţi condamnaţi, astfel încât proporţia irlandezilor a crescut de la 20% la 33%. Se poate lesne imagina brutalitatea acelei societăţi incipiente, britanicii fiind disperaţi să trimită şi loturi de femei-deţinute ! Însă britanicii nu au scăpat de spiritul rebel al irlandezilor nici în Australia, cu cât populaţia albă a Australiei creştea cu atât proporţia irlandezilor devenea mai importantă, ajungând la un sfert din totalul ei. [3]
Insurecţia din ianuarie 1863 (care a durat până în primăvara anului următor) din spaţiul polono-lituanian (în principal, acţiuni având loc şi în actuală Ucraina) a avut numeroase elemente care vor fi întâlnite în timpul Războiului Anglo-Irlandez din 1919-1921 în urmă căruia englezii au părăsit Irlanda de Sud, formată din cele 26 de comitate, menţinând controlul asupra celor şase comitate ulsteriene din Nord. Polonezii au adoptat înaintea irlandezilor aceleaşi tactici de guerilă atât urbană cât şi rurală. Însă irlandezii nu puteau să lipsească din desfăşurarea acelor evenimente, un anume O’Brien de Lacey consiliindu-l pe Heidenreich zis Corbul şeful unei coloane de 700 de partizani care în timpul „bătăliei” de la Zyrzyn de la 6 august 1863 a masacrat două companii ruseşti de infanterie şi un escadron de cazaci. „După cinci ore de împuşcături, toţi ruşii au fost ucişi iar Corbul s-a întors în refugiul pădurii cu cufărul plin de 200.000 de ruble pe care le păzeau aceştia” Dictatorul polonez Traugutt care a preluat comanda unificată a grupurilor rebele avea trăsturi care atât îl deosebeau de liderul irlandez Michael Colins fiind tăcut, distant dar şi asemănări (eficient, disciplinat). Acesta s-a cazat în Varşovia într-un holet amplasat la doi paşi de reşedinţa viceregelui rus. Asemeni lui Mick Colins (şi ministru de finanţe al auto-proclamatelor autorităţi independente din Irlanda, contractând un împrumut naţional) o jumătate de secol mai târziu, Traugutt „a căutat să impună un impozit cetăţenilor polonezi din străinătate şi a lansat un împrumut naţional.
A reformat complet organizarea militară, abolind toate conducerile şi formaţiunile separate şi introducând cadrele unei mari armate, cu corpuri, divizii, regimente şi batalioane” exact ceea ce a întreprins şi Collins în calitatea sa de şef al subteranei Irish Republican Brotherhood, organizând o nouă Irish Republica Army (IRA) plecând de la supravieţuitorii Rebeliunii din Săptămâna Pasteului 1916. Spre deosebire de Collins care totuşi a ştiut să-şi păzească spatele mult mai bine, schimbându-şi de nenumărate ori locuinţele conspirative, Traugutt a fost arestat la 1 noapte pe 11 aprilie 1864 de trupele ruse şi încarcerat în închisoarea Pawiak. La scurt timp alături de alţi patru rebeli el a fost spânzurat însă restul de 200.000 de rebeli polonezi s-a evaporat.
Represiunea rusă nu a fost cu nimic mai prejos decât cea britanică în Irlanda, adoptată după succesivele rebeliuni. În istoria irlandezilor mai sunt consemnate următoarele mişcări insurecţionale/rebeliuni: cea a conţilor ulsterieni din 1595, bătălia de la Boyne din cadrul războiului civil britanic în cadrul căreia forţele catolice ale lui James I au fost înfrânte de protestanţi, rebeliunea mişcării irlandezilor unite conduşi de protestantul Wolf Tone din 1798, rebeliunea de operetă a lui Robert Emmet din 1803, rebeliunea Mişcării Tânăra Irlanda în 1848, rebeliunea feniana din 1867 şi execuţia martirilor de la Mancheter, incursiunile feniene din nordul Statele Unite în Canada britanică, formarea unităţilor de voluntari irlandezi care au luptat de parte burilor împotriva britanicilor în timpul celui de al doilea război bur (1899), Rebeliunea Paştelui din 1916, Războiul Anglo-Irlandez din 1919-1921 care a dus la evacuarea sudului Irlandei de către forţele Coroanei, nenumăratele campanii ale Armatei Republicane Irlandeze impotriba Marii Britanii şi forţelor protestante din Irlanda de Nord din perioada 1970-96 etc. [4]
Atunci când au debarcat anglo-normanzii în Irlanda ei au fost cei care, până la urmă, au unificat insula, ea fiind împărţită în nenumărate fiefuri (mai mari sau mai mici) tribale. Cu greu şi mai degrabă simbolic a funcţionat o umbrela care îi aducea din când în când la aceeaşi masă pe liderii clanurilor şi triburilor, numită rege al regilor (care a capăt un prestigiu special după ce acest titlu a fost însuşit de Brain Boru, învingătorul vikingilor de la Clontarf în 1014 d. Hr.) Irlandezii nu au căzut atât de sus precum au făcut-o polonezii care de la un statut de mare putere politică (ne referim la Uniunea polono-lituaniană stabilită în 1569 şi care avea o suprafaţă de aproximativ 1. 100.000 km pătraţi) au ajuns în secolul al XIX-lea să nu mai aibă stat propriu, împărţiţi între cele trei imperii central-europene. De altfel un călător polonez în Irlanda secolului al XIX-lea chiar îşi manifesta invidia faţă de condiţia irlandezilor de fi supuşi doar unei singure puteri, şi nu trei, cum era cazul polonezilor!
Alte două asemnari între istoria şi evoluţia polonezilor şi irlandezilor sunt amploarea diasporei/exilului dar şi importantă uriaşă a Bisericii Româno-Catolice. Evident, aşezarea geografică a irlandezilor i-a ferit de vicisitudinile istorice teribile prin care au fost siliţi să treacă polonezii. Totuşi, oricât de nocivă şi imperialsta a fost lunga dominaţie engleză, această nu a lăsat nişte urme atât de dureroase precum a făcut-o secolul totalitarismelor în Polonia care a fost unul din principalele terenuri de bătaie în cel de al Doilea Război Mondial, suferind pierderi umane uriaşe. Din punct de vedere al Vaticanului, ambele biserici au avut de-a lungul istorie o însemnătate deosebită având în vedere că se aflau situate în avantagarda luptei Curiei Romane cu biserici şi doctrine creştine concurente, în cazul Irlandei protestantismul englez care s-a inflitrat durabil în Irlanda, mai ales în cele şase comitate nord-irlandeze iar în cazul Poloniei o paleta mai largă de atentate la poziţia hegemonică, de la ortodoxia rusă, protestantismul prusac şi germanic sau prezenţa unei minorităţi evreiesti semnificative.
În acest mix confesional nici măcar catolicismul declarat al Curţii habsburgice de la Viena nu a fost un sprijini necondiţionat, singurul succes de durata fiind transferarea unei părţi a ortodocşilor ruteno-ucrainieni din Vestul Ucrainei de astăzi sub autoritatea Romei (fenomenul unirii cu Roma, cunoscut şi în Transilvania). Din alt unghi, pentru Roma cele două popoare catolice au avut o mare importanţă datorită imigraţiei care permitea creşterea numărului de credincioşi în spaţiile dominate iniţial de protestanţi (Imperiul Britanic, Statele Unite). După al Doilea Război Mondial aproape întregul Corp Expediţionar Polonez care se afla în 1945 în Marea Britanie a rămas pe loc, refuzând propunerea aberantă a premeirului laburist Ernest Bevin care, pentru a scapă de ei, i-a îndemnat ‚Întoarceţi-va la casele voastre din Polonia”. Probabil că premierul britanic nici măcar nu ştia că multe din casele polonezilor care luptaseră pentru cauza Aliată fie erau făcute una cu pământul, fie să aflau în jumătatea de Polonie care fusese încorporată în URSS. Un cinic îndemn de a se întoarce în Gulag. Care însă nu a fost urmat de nimeni, 200.000 de polonezi rămânând în lumea liberă.
Alte două momente importante din istoria celor două popoare se întâlnesc: dictatură militară din Polonia, instaurată în decembrie 1981 de către elementele aparatului militar comunist în frunte cu generalul Jaruzelski şi încercările de normalizare a tulburărilor din Irlanda în 1920 de către britanici. În ambele cazuri s-a apelat la legea marţială. La fel ca liderii naţionalişti şi republicani irlandezi în 1919 şi liderii Solidarităţii au fost ridicaţi chiar din prima noapte din paturile lor iar prezenţa tancurilor pe străzile oraşelor şi satelor pooneze semăna cu afişarea forţei brute de către Armata Britanică, în ambele cazuri pentru a-i intimida pe oponenţi. În Polonia „Zeci de mii de cetăţeni nevinovaţi au fost arestaţi fără a li se aduce acuzaţii. Aproximativ 10.000 au fost încarceraţi în patruzeci şi nouă de lagăre de internare. Au exisat rapoarte despre bătăi şi deces” Cam la fel au procedat şi forţele de ocupaţie britanice. Poate că nu este cu totul lipsit de logică faptul că un rezultat interesant al acestor asemănări (nu ştim dacă ele sunt conştiente sau inconştiente la nivelul irlandezilro şi polonezilor) a făcut că după anii 2000 cea mai important minoritate străină din Republica Irlanda după cea provenind din Marea Britanie (însă şi aici cifra este contestabilă atât timp cât mulţi din cei care au cetăţenia britanică şi locuiesc în Irlanda pot fi foarte bine de origine irlandeză, copiii foştilor imigranţi) să fie formată tocmai din polonezi (în 2006 erau 63.276).
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.
[1] Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joaca a lui Dumnezeu, Polirom, Iaşi, 2014, pag. 495.
[2] Informatii preluat din “Studii irlandeze” de Codrut Constantinescu, Editura Institutului European, Iasi, 2006.
[3] Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora, Tim Pat Coogan, Arrow Books 2002
[4] The History of Ireland. In search of a New National Memory, Neil Hegarrty, BBC Books, 2012 Ebury Publishing.
