„Copacul dorinţelor”, de Mihai Mănescu
Editura Humanitas Junior, Bucureşti, 2021
Adaptare după un scenariu de film de Mihai Mănescu, Matei Dima şi Andrei Huţuleac
Ilustraţii de Ingrid Nemţeanu
Toate poveştile pe care le purtăm în suflet sunt adevărate (…) poveştile iau forma oamenilor care le ascultă, aşa cum oamenii iau forma poveştilor pe care le aud (p.68)
Ori de câte ori pătrundem în universul marilor și adevăratelor istorii ale lumii, aflăm că toate s-au întâmplat odată. Viața fiecăruia dintre noi se scrie, la rândul ei, sub semnul acestei formule magice menite să ne poarte într-o lume plină de vrajă, ale cărei hotare sunt nesfârșite și spre care fugim adesea, dintr-o nestăvilită dorință de a gusta măcar o picătură din acea poveste pe care ne-o imaginăm ca pe un elixir dătător de bucurie, ca pe un izvor al înțelepciunii.
Mai devreme sau mai tarziu, când nici nu prindem bine de veste, vieţile ni se preschimbă într-una din acele poveşti care, deşi nu tot atât de bogate în peripeţii şi magie asemenea celor care ne-au fascinat în copilărie, sunt cu siguranță pline de taine şi tâlcuri a căror descifrare ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor adesea presărate în drumul nostru prin viaţă şi timp. La rândul lui, drumul acesta plin de lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, care ne preschimbă pe fiecare în spectatori entuziasmaţi în faţa bucuriilor, pentru ca mai târziu tot noi să ne numărăm printre cei rămaşi tăcuţi şi neputincioşi în faţa unor nori plini de tristeţi şi suferinţe. Iar atunci când totul pare să pălească în faţa umbrelor, nu ne rămân decât amintirile, acele glasuri duioase ale celor care au fost odată printre noi şi ne-au bucurat cu poveştile lor adunate cu măiestrie din toate colţurile lumii. Din acestea se nasc tot atâtea vise şi visuri care, chiar şi atunci când cei mai experimentaţi într-ale vieţii îşi înalţă sprâncenele cu scepticism, nu se sting niciodată. Prin ele redevenim ce am fost odată, acei copii cu suflet vesel şi blând care, în inocenţa lor, credeau că nu doar oamenii şi cărţile ci fiece obiect care ne înconjoară este fermecat şi înzestrat cu darul făuririi de poveşti menite să ne poarte mintea pe tărâmuri pline de lumină, în care totul este posibil, în care timpurile îşi dau mâna.
O astfel de lume pare că vrea să se deschidă înaintea privirilor noastre şi prin intermediul romanului „Copacul dorinţelor” care, într-un mod mai puţin obişnuit îşi are originile în scenariul unui film şi prin care vocea lui Mihai Mănescu intenţionează, asemenea multor scriitori contemporani de pretutindeni, să ne facă martori la una dintre cele mai zguduitoare scene ale teatrului viu al acestei lumi.
Deloc întâmplător, personajul înzestrat cu rolul de a ne conduce pe calea basmului este un copil, unul din cei foarte mulţi condamnaţi la o cruntă luptă cu o boală necruţătoare care, de cele mai multe ori, te întăreşte, pentru ca mai apoi să îţi reamintească lecţia inevitabilă a morţii. O cunoaştem astfel pe Mara, fetiţa a cărei copilărie s-a frânt mult prea brusc în faţa suferinţei, dar care a transformat lumea poveştilor într-un veritabil adăpost nu doar din calea durerii, ci mai ales din aceea a celor mult prea insensibili, care credeau, printre altele, că un copil de doisprezece ani ras în cap nu este decât un reprezentant al unei întregi generaţii de copii rebeli, un „personaj” care, în consecinţă, trebuie ocolit şi privit cu multă teamă şi dezgust. Greul drum prin această vale a durerii este permanent străjuit de bunicul blajin dar şi de spiritul mamei, care, plecată nu demult către tărâmul îngerilor, a lăsat în urma ei acele poveşti minunate care, odată istorisite, încep să prindă viaţă, aducând stropi de senin într-o lume încremenită parcă în faţa medicilor sobri şi a aparatelor reci care ne măsoară calitatea vieţii:
De fiecare dată când intram în aparatul de RMN, mă apuca panica. (…) Am intrat în sala întunecată, unde singurul lucru luminat era aparatul de RMN, o chestie mare şi albă, care semăna cu un obuz spaţial, fix ca acela pe care îl descria Jules Verne în „De la Pământ la Lună” (p.15).
Ca un mod senin de a alina, măcar puţin, acele suferinţe crunte care, în ochii oamenilor, par de nevindecat, timpul îi rezervă Marei o călătorie în lumea poveştilor preferate, în faţa cărora orice copil tresare cu bucurie. Astfel, lăsându-ne purtaţi pe un fir plin de lumină, vom asista, fără vreo replică, la momentul în care unul dintre acele centre destinate celor cu nevoi speciale şi pe care cei mai mulţi dintre noi îl asociem cu locul în care viaţa se apropie de sfârşit, capătă, prin ochii fetiţei maturizate mult prea devreme, dimensiunile unui tărâm de basm, care, asemenea palatelor fermecate, s-a preschimbat dintr-o ruină într-un spaţiu plin de lumină, în care toţi oamenii sunt buni şi unde fiecare clipă a vieţii este preţuită la adevărata valoare:
Interiorul e impunător. Cum intri în conac, în faţă e o scară uriaşă, de lemn masiv, care e acolo de când s-a construit conacul. În dreapta e o arcadă sculptată în marmură, iar din tavan atârnă un candelabru negru, care parcă-i luat dintr-unul dintre castelele acelea medievale din cărţile de poveşti cu ilustraţii. Pe pereţi se înşiră tablouri, iar undeva, pe un coridor, e o mică expoziţie de fotografii din care se vede cum arăta conacul înainte să fie renovat. Era o ruină, iar acum e ca un castel. (…) Asta m-a surprins cel mai tare la centru: faptul că toată lumea le dă atenţie copiilor. Faţă de ce am mai văzut eu prin spitale, cu mici excepţii, normal, aici nu se poartă nimeni urât cu tine şi nu-ţi vorbeşte nimeni răstit. (pp.40 şi 43).
În curtea acestui conac unde toţi copiii se simt ca într-o mare şi frumoasă familie creşte un copac fermecat pe ramurile căruia stau lipite hârtii colorate şi decupate în forma unor mâini pe care sunt scrise cele mai mari dorinţe ale copiilor nou-veniţi, urmând ca echipa de la centru să se unească, spre a duce la îndeplinire aceste visuri. Puţin mai târziu vom decoperi, la rându-ne, că acest copac învăluit în mister este de fapt o tisă, pe care, dacă, tradiţia populară îl asociază arborelui morţii şi al învierii, povestea de faţă îl transformă într-un adevărat portal prin care, la numai o simplă atingere, Mara pătrunde în universul tainic al uneia dintre cele mai dragi cărţi care i-au înfrumuseţat copilăria şi pe care fiecare dintre noi a descoperit-o şi a pus-o la loc de cinste în propria călătorie printre poveşti. Prin aceasta, nemuritoarele Amintiri din Copilărie se dezvăluie ca o veritabilă invitaţie la un salt hotărât dincolo de cruntele realităţi ale unei lumi mereu condamnate la dezlănţuire, ajungând până pe uliţele Humuleştiului, „satul mare şi vesel” în care orice urmă de cancer dispare, iar Mara, alături de Nic-a lui Ştefan a Petrei şi de celelalte personaje care le ies în cale, recapătă o nebănuită putere în faţa forțelor care i-au ştirbit tihna propriei copilării:
M-am ridicat de pe iarbă şi am constatat că pot să merg. În Humuleşti nu mai era nici un scaun cu rotile, iar picioarele mele mă purtau unde aveam chef, ca întotdeauna. Şi părul era la locul lui, ca şi cum boala n-ar fi existat vreodată (p.151).
Nu intenţionez să dezvălui foarte multe despre aventura Marei în această lume plină de mister, dar ceea ce rămâne cu siguranţă după ce această călătorie în lumea cireşelor şi a Pupezei din tei s-a sfârșit, iar cartea s-a închis şi s-a pus la loc de cinste în biblioteca de acasă şi din minte, este faptul că, deşi unele voci susţin cu hotărâre că poveştile şi zborul printre ele nu le sunt îngăduite decât copiilor, relitatea mereu vie, înveşmântată în tainele unui ritual magic, ne dezvăluie adesea contrariul. Finalul poveştii coincide astfel cu momentul în care Mara, copilul sensibil şi sfios care, născut şi crescut la bloc, se temea că un singur pas greşit printre basme va avea drept consecinţă nu doar destrămarea visului ţesut cu speranţe ci, mai grav, va da peste cap destinul celui care a fost şi este Ion Creangă, marele nostru făuritor de poveşti menite să câştige lupta cu timpurile, se transformă, la rândul ei, într-o voce curajoasă a celor ce s-au spus şi scris demult, pentru totdeauna. Până la ultima suflare, prezenţa ei statornică ne reaminteşte că fiecare dintre noi ne-am născut sub semnul unei poveşti, care în această lume prinde viaţă, scrisă fiind cu slove de lumină, iar mai târziu se transformă într-o blândă şi mângâietoare adiere, purtată şi răspândită prin lume, până dincolo de graniţa cu târâmul aleanurilor, al visurilor şi al stelelor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.imdb.com/, https://www.facebook.com/copaculdorintelor2021/, https://humanitasjunior.ro/)
