”Învățăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său Zăhărel”, de Marilena Dumitrescu
Editura Zip, Colecția Tact, București, 2012
Moto: ”Atunci, mă duc să-l prinz. Vede el pe dracu’ când o să dea ochii cu mine. Pă ce, are el dreptul să-și bată joc de banii poporului? Doar poporul are dreptul să aleagă cine-și bate joc de banii lui, că d-aia se duce la vot.” (Pristanda)
V-ați imaginat vreodată cum ar fi sunat ”sequel”-ul (că tot e un cuvânt la modă) capodoperei lui I.L.Caragiale, ”O scrisoare pierdută”? Ce au mai făcut personajele dramaturgului român peste 10 ani de la pierderea celebrei scrisori? Dacă scriitorul nu a mai făcut-o, poate pentru că atunci nu era la modă să învii personajele și situațiile, comercialul nu era în floare și vindea noul, a făcut-o de curând Marilena Dumitrescu într-o cărțulie apărută la Editura Zip, plăcută și inedită și, spun eu, nemeritat necunoscută.
Nu îmi imaginez altfel personajele din ”O scrisoare pierdută” decât în versiunea din 1977, celebră în copilăria mea și care a fost apoi transpusă digital pe DVD-uri, având ca interpreți nume mari ale teatrului românesc, unii din păcate dispăruți dintre noi, precum Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Ștefan Bănică, Mariana Mihuț sau Victor Rebengiuc. Așa că am purces la lectura cărții Marilenei Dumitrescu, imaginându-mi acești mari actori în rolurile principale. Iar supriza, cu unele mici scăpări sau cu puțină lipsă de adecvare a piesei noi cu trecutul, a fost plăcută, pentru că am râs, m-am amuzat, continuarea versiunii lui Caragiale este reușită.
Piesa de teatru pleacă la drum la zece ani de la evenimentele descrise de I.L.Caragiale, într-un moment tragic: moartea lui Zaharia Trahanache. Circumstanțele însă nu s-au schimbat prea mult, pentru că luptele dintre Cațavencu și Tipătescu continuă, Pristanda este același ”locotenent” atent, slujbă la stăpânii politici, Zoe și Tipătescu se iubesc în continuare, iar lupta politică este condusă și influențată abil tot de la centru. Spunerile lui Tipătescu, din chiar primele pagini ale cărții, ne fac o introducere expresivă cu privire la cursul evenimentelor:
”S-a dus și nenea Zaharia… Zoe, nu mai plânge. Hai mai bine să mergem, că trebuie să vină Farfuridi și Brânzovenescu să citească testamentul… Oricum, n-avem ce să mai facem aici. Nu-l mai putem ajuta cu nimica.”
Cu alte cuvinte, o cursă pentru avere, dublată desigur și de interesul politic pentru că urmează noi alegeri pentru scaunul prefectural, un moment cât se poate de important pentru întregul angrenaj politic local. Averea lui Zaharia Trahanache pare însă mai importantă, pentru că, nu-i așa?, nimic nu pare a fi mai important decât banii, cei care aduc, în cele din urmă, și puterea politică. Iar când testamentul se deschide aflăm că oțelăriile ”Trahanache Steel” și banii de la Paris sunt lăsate necunoscutului, până atunci, Zăhărel Trahanache, fiul stimabilului, iar lui Zoe casele, moșiile, banii de la Viena etc. Numai că de administrarea întregii averi a ei se va ocupa tot… Zăhărel. Urmează intrigi, nebunii, extaz, leșinuri, posibile căsătorii, o scrisoare pierdută și un cetățean turmentat, toate continuând frumoasa tradiție Caragiale.
Desigur, sunt și momente mai puțin reușite: personajele nu au evoluat aproape deloc, măcar niște lucruri noi, din punct de vedere al personalității acestora, trebuie să fi dezvoltat și aplicat în viața de zi cu zi; avem parte de aceleași probleme existențiale, de aceeași mimică a vorbirii, de expresii și alocuțiuni identice cu Caragiale. Nu e rău, dar aceste personaje vii și adorate nici nu aduc ceva nou. Pe de altă parte, Marilena Dumitrescu introduce în piesă situații neverosimile, care nu ar fi fost exagerate de către Caragiale și nici nu sunt o sursă de umor. Ce părere aveți, de exemplu, despre discursul lui Tipătescu despre Trahanache?
”Cum crezi că a făcut avere? Cum crezi că a ajuns prefect? Să pierzi oțelăria tocmai acum, când mergea atât de bine… Zaharia a încheiat un contract cu o lună înainte de moarte, cu un inginer din Paris… Eiffel parcă-l cheamă, să facă niște piese metalice pentru o construcție, o bazaconie ce vrea să facă la o expoziție internațională. Avea de lucru câțiva ani de-aici încolo…”
În rest, o lectură simpatică, amuzantă, ce ne aduce aminte de spiritul lui Caragiale. Merită citită pentru a relua măcar o parte din frumoasele personaje și fraze imaginate de cel mai actual dintre dramaturgi.
