„Magul de la Kremlin”, de Giuliano da Empoli
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2023
Traducere din franceză și note de Bogdan Ghiu
Colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas Fiction a oferit cititorilor săi în această primăvară, în traducerea lui Bogdan Ghiu, una dintre senzațiile literare ale lumii literare franceze în anul 2022 – romanul ‘Magul de la Kremlin’ al lui Giuliano da Empoli. Best-seller pe piața franceză, cartea a obținut Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac, pierzând Premiul Goncourt ‘la baraj’, după 14 runde de votare, doar datorită votului decisiv al președintelui juriului, care a preferat romanul concurent ‘Vivre vite’ al lui Brigitte Giraud. Este vorba, să nu uitam, despre un roman de debut și doar a doua carte în limba franceză a lui da Empoli.
Autorul cărții, deși născut în Franța în 1973, este de origine italiană și elvețiană, și și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale publicistice și politice până acum în Italia. A fost consilier politic, jurnalist și prezentator de emisiuni radio și este autor al unui număr de cărți de eseuri pe teme culturale și politice de actualitate, scrise – majoritatea – în limba italiană. Cea mai recentă dintre ele, publicată în 2019 se întitulează ‘Inginerii haosului’ și are ca subiect figurile consilierilor și ideologilor care au construit profilurile a șase dintre politicienii populiști cei mai importanți ai ultimelor decenii, inclusiv Matteo Salvini, Boris Johnson și Donald Trump. Această carte a fost punctul de plecare pentru ‘Magul de la Kremlin’, romanul scris în 2020, anul în care pandemia a constrâns mișcările fizice și activitățile publice ale multor scriitori. Pandemia a amânat și publicarea, și când cartea a apărut în aprilie 2022, lumea se confrunta deja de două luni cu invazia rusească în Ucraina. Imediat ce a fost publicată, cartea a fost semnalată ca profetică, și a ocupat loc de cinste și pe rafturile de literatură, dar și pe cele dedicate actualității. Printre altele, romanul descrie relațiile dintre Rusia și Ucraina de la Revoluția Portocalie încoace și oferă chei pentru explicarea conflictului. De asemenea, el prezintă personalitatea lui Vladimir Puțin, modul său de a gândi și a acționa și oamenii cu care este înconjurat. Giuliano de Empoli a devenit peste noapte o vedetă nu doar a emisiunilor literare, ci și invitat ca expert în dezbaterile politice.
Doar primele două capitole ale cărții sunt scrise din perspectiva scriitorului, despre care aflăm destul de puțin. Este evidentă însă dragostea față de Moscova, fascinația sa pentru Rusia, deschiderea și interesul de a-i înțelege poporul și istoria. Modelul său este un scriitor rus de la începutul secolului 20 pe nume Evghnei Zamiatin (1884-1937), autorul unui roman profetic intitulat ‘Noi’. Este și pretextul care îi intermediază cunoașterea eroului principal al cărții. Contemporan cu Bulgakov, Zamiatin scria în anii ’20 ai secolului trecut un roman critic la adresa sistemului sovietic, care însă se conturează ca o distopie cu bătaie mult mai lungă:
‘Zamiatin era un oracol, nu i se adresa doar lui Stalin: îi arată cu degetul pe toți dictatorii care vor veni, de la oligarhii din Silicon Valley până la mandarinii Partidului unic chinez. Cartea lui era arma supremă împotriva stupului digital care începea să acopere întreagă planetă, și datoria mea era să o dezgrop și să o îndrept în direcția cea bună.’ (pag. 19)
Autorul povestește întâlnirea sa imaginară, într-o noapte, la Moscova, cu enigmaticul Vadim Baranov, cândva artist, realizator de reality show-uri și eminență cenușie a lui Vladimir Putin, supranumit Țarul. Retras din politică și afaceri la momentul povestirii, Baranov povestește despre familia și tinerețea sa, viața din Rusia anilor 1990, contribuția sa la ascensiunea politică a Țarului din 1999 și experiența sa în cercurile puterii. Vadim Baranov, ‘Magul de la Kremlin’, este un personaj fictiv, dar inspirat în mare măsură din personalitatea lui Vladislav Surkov, consilierul și ideologul lui Vladimir Putin până în 2020. Începând cu al treilea capitol al cărții, narațiunea îi aparține, la persoana întâi, acestui personaj. Amintirile sunt ale lui, iar ideile expuse în carte sunt în mare măsură ideologia oficială a Rusiei lui Puțin.
Familia lui Baranov aparținuse elitelor de funcționari și intelectuali ale diferitelor regimuri din Rusia. Bunicul fusese educat în perioada țaristă și îi ura pe bolșevici, care l-au lăsat doar să-și exercite pasiunea de vânător. Tatăl fusese academician și înalt funcționar în ierarhia sovietică. Fiul face carieră în perioada post-sovietică și ajunge la apogeu odată cu ascensiunea lui Putin.
‘Vedeți dumneavoastră, elita sovietica, în fond, semăna mult cu vechea nobilime țaristă. Ceva mai puțin elegantă, ceva mai instruită, dar cu același dispreț aristocratic față de bani, cu aceeași distanță siderală fata de popor, cu aceeași inclinație spre aroganță și violență. Nu poți scăpa de propriul destin, iar al rușilor este să fie conduși de Ivan cel Groaznic.’ (pag.50)
Vadim Baranov face carieră în perioada lui Elțîn că realizator de emisiuni de televiziune. Episodul de mai jos amintește fenomene similare care s-au petrecut și în România:
‘La un moment dat ne-a venit ideea unui mare show patriotic. Cerându-i publicului nostru să ne spună care îi sunt eroii, personajele pe care se întemeiază mândria mamei Rusia, ne așteptam la marile nume: Tolstoi, Pușkin, Andrei Rubliov, sau orice altceva, un cântăreț, un actor, așa cum s-ar întâmpla la voi. Dar ce ne-au dat spectatorii, masa informă a poporului obișnuit să-și îndoaie spinarea și să-și plece privirea? Numai nume de dictatori. Eroii lor, întemeietorii patriei, coincideau cu o lista de autocrați sângeroși: Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Am fost obligați să falsificăm rezultatele pentru a-l face să câștige pe Aleksandr Nevski, un războinic cel puțin, nu un exterminator. Însă cel care a adunat cele mai multe voturi a fost Stalin. Stalin, vă dați seama? Atunci am înțeles că Rusia nu va deveni niciodată o țară asemenea celorlalte. Nu că ar fi existat vreo îndoială.’ (pag. 77)
Majoritatea personajelor cărții sunt personaje reale. Boris Berezovski, om de afaceri și mogul de televiziune, este inițial patronul lui Baranov. Îl prezintă pentru prima dată lui Putin, pe atunci șeful FSB (ex-KGB), la sediul organizației de la Lubianka. Prea ambițios și orgolios, Berezovski va cădea în dizgrație, va fi exilat și se va sinucide. Oligarhul Mihail Hodorkovski, ajuns la un anumit moment simbol al opoziției, ocupă și el un loc proeminent în roman: o curtează și se căsătorește cu concubina lui Baranov înainte de a fi arestat pentru fraudă în 2003. Puțin însuși este inițial creația lui Berezovski și a celorlalți oligarhi. În scurtă vreme însă, ca și în cazul lui Ceaușescu, se va dovedi că personalitatea și sprijinul organizației pe care o conduce vor face din el un dictator care nu poate fi manevrat. Ascensiunea lui se petrecuse pe fondul nevoii de autoritate declanșată de haosul din anii 1990 din Rusia. Sfătuit de Baranov, Țarul răspunde acestei cereri de autoritate în timpul unor evenimente istorice precum cel de-al doilea război cecen, alegerile prezidențiale din 2000, scufundarea submarinului Kursk, atentatele teroriste de la Moscova și Revoluția Portocalie din Ucraina. În ‘Magul de la Kremlin’ suntem martorii metamorfozei lui Putin și a reorientării Rusiei:
‘Nu era vorba doar de a relua controlul asupra câtorva întreprinderi ajunse pe mâini greșite. Era vorba de a mobiliza toate resursele, toate elementele de forță ale Rusiei, pentru a ne redobândi locul pe scena mondială. O democrație suverană, acesta era obiectivul. Pentru a-l realiza, aveam nevoie de oameni de oțel, capabili să asigure funcția primordială a oricărui stat: aceea de a fi o armă de apărare și de atac. Această elită exista deja. Erau silovikii, oamenii serviciilor de securitate. Putin era unul de-al lor. Cel mai puternic, cel mai abil. Cel mai dur.’ (pag.163)
‘Democrația suverană’ este un concept dezvoltat de Surkov, și – precum ‘democrația populară’ a comuniștilor – nu are prea mult comun cu democrația cea fară ghilimele și atribute. Un dialog între Baranov și Evgheni Prigojin (alt personaj real introdus în ficțiune) explică politica de influență și încurajare a extremismelor pe care Rusia o practică de două decenii în lumea occidentală:
‘- Revoluția din 1917 și nazismul așa s-au născut, daca nu mă înșel. Pentru că o majoritate a oamenilor a preferat să se arunce în necunoscut decât să continue să trăiască la fel ca înainte. … Occidentalii cred despre copiii lor că vor trai mai puțin bine decât ei. Văd China, India și, slavă Domnului, Rusia făcând pași uriași, în vreme ce ei, nimic. Cu fiecare zi ce trece, puterea lor se reduce, situația scapă de sub control, viitorul nu le mai aparține.
– Sunt gata să facă alegerile cele mai absurde. Iar datoria noastră este pur și simplu să-i ajutam.’ (pag. 215)
Metodele folosite sunt cele ale statelor teroriste, dar ordinele nu trebuie să vină neapărat din vârful piramidei și nu trebuie să fie explicite:
„La fel a fost și în celelalte cazuri: colonelul, avocatul, jurnalista aceea celebră. Știi foarte bine, Vadia, nu eram noi. Noi nu facem nimic: creăm doar condițiile unei posibilități.”
Putea fi adevărat. Multă vreme, Țarul nu a dat ordine directe decât foarte rar. Se limita să stabilească limitele, ce era permis și ce nu ar fi fost tolerat. După care jocul își urma propria logică, până la consecințele sale extreme, care constituiau și adevărul său mai profund.’ (pag.229)
În viziunea lui Giuliano da Empoli, după mai bine de două decenii de dictatură personală, Putin este astăzi singur. În jurul său se află executanți care se tem pentru soarta lor și a căror singura țintă este supraviețuirea:
‘Labradorul este singurul consilier în care Putin are deplină încredere. Îl pune să alerge prin parc, merge cu el la birou. În rest, Țarul este complet singur. Din când în când apare câte o gardă de corp, se prezintă câte un servitor sau câte un curtean, chemați dintr-un motiv oarecare. Asta e tot. Nu are lângă el nici soție, nici copii. Cât despre prieteni, știe că, în stadiul în care a ajuns, însăși ideea de a avea așa ceva este de neimaginat. Țarul trăiește într-o lume în care chiar și cei mai buni prieteni se transformă în curteni sau în dușmani implacabili, de cele mai multe ori și una, și alta.’ (pag. 265)
‘Restabilind verticala puterii, Puțin a dat tonul balului curtenilor: un exercițiu de dexteritate ale cărui reguli vin din zorii timpurilor și al cărui ritm este determinat de mișcările ascendente și descendente ale participanților. Sunt cei care ocupa un birou apropiat de cel al Tarului și cei care se afla pe linia lui telefonica directa. Sunt cei care-l însoțesc în misiuni în străinătate și cei care merg în vacanță la Soci. Sunt cei care primesc o strapontină în guvern și cei cărora nu li se reînnoiește mandatul în fruntea unei întreprinderi publice. Nici un indiciu, oricât de mic, nu pote fi trecut cu vederea: poziția la masă la o cină de gală, timpul de așteptare în anticamera președintelui, numărul agenților de securitate. Puterea este formată din amănunte.’ (pag. 155-156)
Coșmarul dictatorilor este situația în care structurile de represiune care îi susțin s-ar putea întoarce împotriva lor:
‘În fiecare revoluție, există un moment decisiv: momentul în care trupele se întorc împotriva regimului și refuză să traga. Este coșmarul lui Putin, că și al tuturor țarilor care l-au precedat. Riscul că trupele, în loc să traga în mulțimi, să se coalizeze cu ele este veșnica amenințare care planează asupra oricărei puteri.’ (pag. 269)
Aici, Giuliano da Empoli, prin intermediul personajului sau, se aventurează în predicții care depășesc actualitatea imediată și care rezonează cu distopiile tehnologice cu soldați roboti aflați în slujba tiranilor, care roboti la rândul lor ar putea într-un moment de inflexiune al istoriei să pună stăpânire pe planetă și pe Univers:
‘Să ne imaginăm acum că puterea nu ar mai avea nevoie de colaborarea cu omul. Că siguranța – și forța ei – ar fi garantate de niște instrumente care nu au posibilitatea de a se răzvrăti împotriva ei. O armată de senzori, de drone, de roboți capabili să lovească în orice moment, fără nici o ezitare. Ar fi, până la urmă, puterea în formă absolută. Atâta timp cât se baza pe contribuția unor oameni în carne și oase, orice putere, oricât de dură, avea nevoie de consimțământul lor. Dar, când se va baza doar pe niște mașini care mențin ordinea și disciplina, nu vă mai exista nici o frână. Problema mașinilor nu este că se vor răzvrăti împotriva omului, ci că vor urma literal ordinele.’ (pag. 269)
‘Într-o lume condusă de roboți, nu este decât o chestiune de timp până când vârful însuși va fi înlocuit de un robot. …
Istoria omenirii se termină odată cu noi. Cu dumneavoastră, cu mine și poate cu copiii noștri. După aceea, va mai fi ceva, dar nu va mai fi umanitate. Ființele care vor veni după noi, daca vor exista, vor avea idei și preocupări total diferite de cele pe care le-au avut oamenii până acum.’ (pag. 272)
Umbra lui Zamiatin pare că planează asupra capitolului final al cărții, care este scris parcă pentru a fi citit peste o sută de ani (de oameni? de roboți?) și comparat cu realitatea de atunci. Nu voi polemiza aici cu această viziune tehno-distopică. Este posibil ca ea să fie dezvoltată în romanele următoare ale lui Giuliano da Empoli. Cartea sa a avut un răsunet deosebit într-o conjunctură specială, în acest vârtej în care invazia Ucrainei de către Rusia a urmat pandemiei într-o succesiune de evenimente care nu a putut fi anticipată de imaginația vreunui scriitor. Probabil că ar fi avut succes oricum, căci este o carte bine scrisă și care aduce în fața cititorilor evenimente și probleme importante, dar actualitatea i-a amplificat impactul. De la Giuliano da Empoli aștept în viitor cărți noi și interesante, și în domeniul eseisticii, și în cel al ficțiunii. Statura sa în acest moment este oarecum asemănătoare celei a lui Umberto Eco cu câteva decenii în urmă, după ce apăruse ‘Numele trandafirului’. Rămâne să dovedească tuturor că nu este vorba despre o faimă de moment. Ștacheta este foarte sus.
