Tăierea fecioarelor, de Tatiana Niculescu
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 Scriitori români contemporani, București, 2018
Motto: „Le territoire français des Afars et des Issas”
Pe coperta a III-a a romanului, citim următoarele: „Aș vrea să mă vadă când am să port badunul și perlele de păr. Acum trei sute de ani, trei sute de pescari afari au plecat în larg când iese soarele din mare, le-au pescuit și le-au șlefuit în trei sute de zile până când au scos la iveală trei sute de culori ale cerului. Peste câteva zile, eu mă fac fată mare, iar André o să plece în țara lui.” Şi cum obiceiul meu este să citesc întâi cele patru coperte, mă aflu în faţa primei întrebări fundamentale și este important să aflu răspunsul cât mai repede, pentru a pătrunde cu bine şi cu gândul că știu circumstanțele geografice și istorice ale romanului.
Cine sunt aşadar afarii? „Afarii spun despre ei înşişi că sunt descendenţii personajului biblic Noe şi trăiesc în ţările din estul Africii: Djibouti, Somalia, Etiopia şi Eritreea. Ei au fost influenţaţi în foarte mare măsură de religia islamică însă adaugă la ea superstiţii pre-islamice care includ sărbători pentru morţi, ofrande aduse mării şi câştigarea prestigiului prin uciderea duşmanilor.” (Sursa: Frontiers.ro) Odată aflat răspunsul la această necunoscută (personală, până la urmă), am intrat într-o atmosferă de basm împletită cu o realitate crudă, aceea a tradiţiilor acestui neam, încă închistat în unele cutume care fac numai rău celor din propriul neam.
Într-un roman viu precum acesta, este nevoie ca personaje neutre să ne introducă în atmosfera unei societăţi pe care este foarte greu să o cunoaştem fizic, fiind atât de departe. Pare însă că autoarea – Tatiana Niculescu – a cunoscut tărâmurile din Djibouti pe propria piele (şi, după cum am aflat acum câțiva ani, chiar a făcut-o). Aşa că vom cunoaşte lumea afarilor prin intermediul familiei Beauregard, Laurent fiind ataşat cultural al francezilor, cei care conduc din umbră regiunea, şi este însoţit aici de fiul său, André, de doar zece ani, un băiat inteligent, ce încearcă să afle lucruri inedite din jur, dar pasionante pentru vârsta lui, precum mişcările trupelor militare franceze din această ţară. Laurent, un personaj milos şi dornic de a afla mereu mai mult despre poporul în mijlocul căruia se află, un personaj care nu poate sări însă peste misiunea care i-a fost hărăzită, descrie astfel locul unde a ajuns:
„Înăuntru, instalaţia de aer condiţionat face aerul respirabil, un generator duduie încontinuu la ferestre, iar pragul uşii e o graniţă între lumi – în curte e ţinutul afarilor, arid, însetat, locuit de mistere vechi, în casă, e ţara mea, a lui Laurent Beauregard, răcoroasă, mirosind a tutun aromat – de îndată ce ajung într-un loc nou, am grijă să-mi marchez teritoriul –, cu pereţii plini de cărţi şi cu înţelesul lumii şi al istoriei traversând nedescifrat încăperi coloniale.” (pag. 14)
Din păcate însă, unele dintre acestea sunt prea învechite pentru a fi puse în practică, iar atunci când afarii o fac totuşi, mai multe voci se ridică, pentru a protesta pentru tratamentele inumane la care sunt supuse cu precădere femeile. De altfel, cartea se concentrează pe acest aspect, tăierea clitorisului și apoi coaserea locului ”de mai jos” a tinerelor femei, care se păstrează astfel pure până la căsnicie, dar sunt supuse astfel unor dureri inimaginabile și unor infecții destul de probabile:
„În subconştientul acestor populaţii se pare că e înrădăcinată ideea potrivit căreia clitorisul reprezintă o excrescenţă periculoasă şi un fel de rămăşiţă falică în trupul femeilor, după cum prepuţul, la băieţi, e asociat cu feminitatea. Filozofic vorbind, ideea că ne naştem androgini sau bisexuaţi are rădăcini mitice atât de vechi, încât nu te-ai aştepta s-o regăseşti atât de vie şi de concretă în secolul nostru şi înscrisă chiar în trupuri de fiinţe omeneşti. Circumcizia, aşadar, în gândirea lor, e menită să îndrepte lucrurile: băieţilor le şterge urmele de feminitate, iar fetelor le redă feminitatea pură.” (pag. 167)
Lumea afarilor se află la întrepătrunderea unor civilizaţii: cea franceză (şi, în sens larg, cea occidentală), care a pătruns adânc în această parte a Africii şi încearcă să „civilizeze”, să aducă o parte din cultura lumii, să încerce să vindece oamenii bolnavi prin folosirea ştiinţei medicale, trecând deseori peste medicina naturistă şi tradiţională, să înfiinţeze şcoli şi spitale; cea a piraţilor din Cornul Africii, arhicunoscuţi după renume în toate părţile lumii, dar în acelaşi timp foarte puţini cunosc adevărata lor faţă și de ce răpesc oameni şi pradă nave comerciale, ce îi determină să iasă din sărăcie sau sunt ei cu adevărat săraci; în sfârşit, civilizaţia afară, oameni care au trăit de sute de ani în aceeaşi tradiţie, în aceleaşi locuri, mult timp fiind nomazi şi abia în ultimii ani, datorită pătrunderii celorlalte civilizaţii, să se stabilească în aceste locuri, dar fără a renunţa la propriile principii.
Pentru un om însetat de cultură generală, dar şi pentru o explicare pe înţelesul tuturor a acesteia, mi-au plăcut mult şi descrierile locurilor, dar şi informaţiile frumos împachetate despre Cornul Africii, implicarea francezilor sau piraţii somalezi. Iată un exemplu:
„Asta e afacere pe picior mare şi cei care se ocupă cu ea spală banii obţinuţi din răscumpărări, vânturând nişte sume colosale, mult mai mult decât şi-ar putea închipui un comandant francez de fregată care patrulează în apele Mării Roşii zi şi noapte, ca să apere drumul navelor comerciale şi al petrolierelor spre canalul Suez. Oamenii ăştia cer pentru o răscumpărare obişnuită 2-3 milioane de dolari, dar se poate ajunge şi la 15 milioane pentru o singură pradă.” (pag. 47)
Tatiana Niculescu reuşeşte să creeze o atmosferă, aşa cum spuneam şi mai sus, la limita dintre basm şi realitate. Cititorul este bine prins în poveste şi este atras de gândurile celor câteva personaje care ne povestesc, pe rând, care este viziunea proprie asupra evenimentelor care se petrec în zilele romanului în Cornul Africii. Pentru afari, tradiţiile trebuie respectate, impuse, dar şi dorite, fără excepţie, în vreme ce pentru „civilizatorii” francezi, acestea par nişte torturi inimaginabile (inclusiv, probabil, pentru cititori) şi caută prilejul şi posibilitatea legală de a se împotrivi. Dificil, mai ales că pentru afari, „un om care nu-şi clădeşte viaţa pe credinţă e sortit tuturor rătăcirilor.”
