„Gulagul. O istorie”, de Anna Applebaum
Editura Humanitas, Colecția ”Istorie Contemporană”, Bucuresti, 2011
Traducerea din engleza de Simona-Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu
Prima parte aici, a doua parte aici.
După 1950, sistemul Gulagului a început să fiarbă, cunoscând din ce în ce mai des greve, răzmeriţe, greve ale foamei iar moartea lui Stalin a accelerat această tendinţă căci în timpul vieţii dictatorului nu se stătea prea mult la discuţii. Într-o primă fază, s-au acordta amnistii doar pentru mamele cu copii mici, tineri şi cei bătrâni ceea ce a mai decongestionat sistemul dar nu a rezolvat orizontul de aşteptare mare al tuturor deţinuţilor politici, rămânând cei mai virulenţi şi decişi duşmani ai ordinii sovietice. Cea mai cunoscută revoltă a fost cea din lagărul special Steplag din Kazahstan, lângă satul Kenghir, unde se aflau nu mai puţin de 20.000 de ucrainieni naţionalişti, polonezi şi baltici. Deţinuţii au preluat controlul lagărului, control pe care l-au exercitat timp de 40 de zile. După mai multe runde de negocieri, MVD a atacat în forţă la ora 3.30 dimineaţa, ucigând câteva sute de deţinuţi, folosind 1.700 de soldaţi, 98 de câini şi 5 tancuri T34 cu care au trecut pur şi simplu peste deţinuţi. În 1955 s-a declanşat o altă revoltă în bazinul Vorkuta.
În acelaşi an Hruşciov a cerut o situaţie completă (pe cât posibil- în întregime nu avea cum să fie) a numărului deţinuţilor arestaţi pentru delicte contrarevoluţionare. A apărut cifra de 3.777.380 fără a-i pune la socoteală atât pe cei care nu beneficiaseră de nici un proces şi deci de nici o sentinţă, cât şi pe cei deportaţi doar în urma unor sentinţe administrative. Dezgheţul a fost lent, mult mai lent decât ceea ce speraseră deţinuţii şi aceasta pentru că reabilitarea lor lovea în multe interese şi în însăşi natura totalitară a sistemului. Dacă în perioada 1953-56 s-au decis doar 7.000 de reabilitări, în primele zece luni ale anului 1956 (anul celebrei cuvântări „secrete”a lui Hruşciov de la cel de al XX-lea Congres al PCUS) acestea au ajuns la 917.000. Pentru deţinuţii care se aşteptau şi poate se obişnuiseră un gândul unei vieţi distruse, eliberarea a fost şocantă, provocându-le sentimente difuze, contradictorii (confuzie, nesiguranţă, temeri). Unii dintre ei s-au întors doar pentru a muri, după anii sau zeci de ani petrecuţi în condiţii groaznice. În plus, duşmanii poporului aveau familiile distruse, dezintegrate, proprietăţile lor fuseseră vândute, in facto, nici nu prea mai aveau la ce să se mai întoarcă, ei încetaseră să mai existe pentru societatea sovietică. Evident, au existat cazuri şi cazuri.
Procesul a fost încet pentru că reprezenta un pericol real pentru esenţa sistemului totalitar sovietic: un aflux de milioane de oameni ar fi produs cutremure sociale majore căci represiunea nu i-a afectat doar pe deţinuţi, strămutaţii speciali şi, implicit pe familiile lor (deja milioane de oameni) dar şi pe cei care benefiaseră de scufundarea vecinilor, colegilor. „Detinuţii întorşi acasă erau şi un motiv de groază pentru şefi, colegi sau pentru cei care-i băgaseră în închisoare”[1]Soljeniţîn redă fidel o astfel de scenă în Pavilionul canceroşilor.[2]Mikoian, unul din acoliţii lui Stalin, era clar în această privinţă „Dacă erau toţi declaraţi nevinovaţi în acelaşi timp ar fi fost limpede că ţara nu era condusă de un guvern legal, ci de un grup de bandiţi” (ceea ce nici nu era departe de adevăr) „Două Rusii faţă în faţă” avea să noteze şi Anna Ahmatova „Dacă lagărele fuseseră într-adevăr fără noimă, risipitoare şi tragice, asta înseamnă că Uniunea Sovietică era lipsită de noimă, risipitoare, tragică”[3]
Chiar dacă Gulagul stalinist cu proporţiile lui de masă a dispărut, sistemul represiv sovietic a continuat să existe, acţionând mult mai punctual, condamnând şi reţinând doar acele categorii de oameni care era altfel, putând fi uşor acuzate de antisovietism (diverse rituri vechi ale Bisericii Ortodoxe, baptiştii, disidenţii etc.) şi care au fost încarcerate în două lagare (Perm şi Mordovia). În anii 1960-70 lumea a evoluat şi odată cu ea şi URSS (fără să vrea) astfel încât puterea din ce în ce mai mare a mijloacele de difuzare a informaţiei din Vest a contribuit la transformarea fundamentală a datelor problemei. De acum încolo, Occidentul era rapid informat de multe din încălcările flagrante ale drepturilor omului stipulate în tratatele internaţionale la care era semnatară şi Uniunea Sovietică. „În perioada poststalinistă, deţinuţii politici erau cei care ştiau de ce se află în închisori, care se aşteptaseră să ajungă acolo şi care deja se hotărâseră cum vor acţiona în închisoare: printr-o sfidare organizată”[4]KGB a inventat şi moda spitalelor de psihiatrie unde erau internaţi cu forţa anumiţi pacienţi disidenţi care având păreri antisovietice dădeau dovadă de schizofrenie sau paranoia. Doar perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov aveau să pună capăt unei lungi agonii (atât a sistemului sovietic în sine cât şi Gulagului post-stalinist). Ultima veche închisoare abandonată a fost cea de la Perm, în februarie 1992.
Pe lângă istoria propriu-zisă a Gulagului, Anne Applebaum întreprinde şi o disecţie sociologica a vieţii din Gulag, alături de o cartografiere minuţioasă a componentelor unui lagar din Gulag unde au trăit milioane de oameni, plecând de la zecile de mărturii consultate (baraca, spitalul, carcera, sala de mese, locul de muncă etc.). Autoarea încearcă să răspună la întrebarea: cum se trăia în Gulag? În interiorul lagarelor, deţinutii se bucurau totusi de o anumita libertate de miscare, fapt atestat si de Soljenitin in celebra sa carte „O zi din viata lui Ivan Denisovici” spre deosebire de inchisori.
Cele doua mari probleme ale vietii unui detinut se legau de ziua de munca si de hrana, ambele putand face diferenta intre viata si moarte, intr-o stransa interdependenta: cu cat munceau mai mult si cu cat primeau hrana mai proasta cu atat sansele de a supravietui se reduceau. Cert este ca „detinutilor le era incontinuu foame, fiindca rationalizarea hranei detinutilor era dupa rationalizarea timpului si a spatiului de locuit, cel mai important mijloc de control din partea administratiei.”[5]Detinutii aveau si tot felul de teorii privind modalităţile de a te împăca cu frigul. Limita sub care nu se mai muncea varia de la – (minus)50 Celsius la – (minus) 45 Celsius[6] însă singurul care avea termometru era comandantul lagărului.
O altă caracteristică esenţială a Gulagului a fost haosul şi proasta organizare care a costat suficient de multe vieţi. Spre deosebire de lagarele de exterminare naziste, transformate în muzee memoriale foarte eficiente, ”sunt foarte puţine lagăre de concentrare sovietice care au rămas intacte până în ziua de azi chiar sub forma ruinelor.” S-au păstrat corpurile de clădire care conţineau temutele celule de izolare pentru că acestea au fost construite temeinic de multe ori din beton şi piatră în timp ce barăcile erau din lemn (care oricum se găsea peste tot în Siberia). Applebaum se concentrează şi asupra gardienilor NKVD, drojdia NKVD-ului fiind nevoită să facă munca cea mai grea căci, evident, nici pentru aceştia nu era o fericire să trăieşti la Vorkuta sau Magadan. Chiar şi cei mai buni NKVD-işti din Gulag proveneau din mediul rural, având o instrucţie elementară. Comandanţii de lagăr au dezvoltat însă o atitudine de satrapi absoluţi ce ne aduce aminte de cea a legatus populi romani, aveau o viaţă luxoasă, duceau şi competitii acerbe între ei (de exemplu, la nivelul orchestrelor sau echipelor de fotbal). Ceea ce trebuie subliniat „nicăieri cruzimea nu era cerută de regulament. Dimpotrivă, cruzimea intenţionată era în mod oficial dezaprobată de către administraţia centrală”. Uneori chiar pedepsită însă niste regulamente aplicate uneori nu aveau cum să schimbe esenţa fundamentală a sistemului. Ca strategii de apărare, de imunizare şi Anne Applebaum a remarcat din memoriile supravieţuitorilor că una dintre ele, poate cea mai importantă consta în păstrarea cu orice preţ a demnităţii umane. O alta era cea de a te face că munceşti dar şi cooperarea si/sau colaborarea. „Cele mai multe biografii mai arată că nici Gulagului nu era o lume în alb şi negru, în care limita dintre stăpâni şi sclavi era clar trasată şi în care singura posibilitate de supravieţuire era cruzimea.”[7]
Încă nu s-a stabilit dacă Gulagul s-a extins ca urmare a represiunii feroce din perioada lui Stalin sau dacă acesta folosea represiunea pentru a transfera în Gulag mână de lucru ieftină, dispensabilă. Probabil că ambele raţionamente au funcţionat în mintea diabolică a dictatorului comunist. „În Uniunea Sovietica din vremea lui Stalin, diferenţa dintre viaţa în interiorul sau în afara gardului de sârmă ghimpată nu era fundamentală, ci mai degrabă o chestiune de intensitate. Poate că din acest motiv Gulagul a fost adeseori descris drept chintesenţa regimului sovietic.”[8] Care este moştenirea Gulagului în societatea rusă de azi? Una tragică dar deloc asumată (spre deosebire de exemplul german). „Rusia, ţara care a moştenit politica externă şi diplomatică a Uniunii Sovietice, ambasadele, datoriile şi poziţia ei la Naţiunile Unite continuă să se comporte ca şi cum nu i-ar fi moştenit şi istoria”[9]
Ca şi în România post-ceauşistă „foştii comunişti au un interes limpede să ascundă trecutul: acesta le pătează reputaţia, îi subminează, le compromite pretenţiile de agenţi ai reformei, chiar şi atunci când ei personal nu au avut nimic de-a face cu crimele trecutului.”[10]Reflecţiile autoarei dovedesc o profundă şi completă înţelegere a fenomenului „Dacă ticăloşiile fostului regim rămân nepedepsite, atunci binele nu va triumfa niciodată asupra răului”[11](…)”Trecutul este un vis urat care trebuie uitat sau un zvon care trebuie ignorat. Ca o imensă şi ferecată cutie a Pandorei, aceasta zace în aşteptarea viitoarelor generaţii.” Deocamdată volumul „Gulagul. O istorie” este chiar istoria Gulagului.
