„Vorbește-mi despre acasă”, de Jeanine Cummins
Editura Litera, Colecția Folio, București, 2025
Traducere: Mihaela-Magdalena Dumitru
Am descoperit-o pe Jeanine Cummins cu romanul Pământ American (American Dirt) – traducere în limba română de Bogdan Perdivară. Este un text care m-a răvășit total, am citit cu sufletul la gură odiseea Lydiei și a băiețelului ei de opt ani din Acapulco spre El Norte, agățați de El Bestia, trenul marfar zis și al morții, ce leagă sudul Mexicului, de la granița cu Guatemala, de căile ferate din nord, spre frontiera americană.
El Bestia reprezintă unica soluție pentru mii de femei, bărbați și copii care fug din Honduras, El Salvador, Guatemala și Mexic, purtând tot atâtea povești personale, iar drumul spre El Norte în Pământ American este relatat prin ochii unei mame ce ține cu dinții de viață, descoperind o nouă realitate: frica, foamea, teroarea și instinctul matern al unei lupoaice.
Romanul a întâlnit un imens succes, Don Winslow, renumit autor american, numindu-l chiar „un Fructele mâniei al zilelor noastre” dar iată, scandalul aștepta după colț. Jeanine Cummins a fost acuzată de „apropriere culturală”, nefiind destul de „latino” pentru a avea dreptul să scrie în numele migraților. Polemica a fost atât de violentă încât Cummins s-a întrebat dacă va mai putea scrie vreodată: criticii nu izbeau doar în dreptul la ficțiune și la creație dar și în propria ei identitate, multiplă, de ascendență portoricano-irlandeză.
Însă anii au trecut, iar autoarea revine cu un text inspirat de istoria familiei sale: o saga feminină care traversează deceniile din San Juan, Puerto Rico la New York, U.S.A. și înapoi: Vorbește-mi despre acasă (Speak to me of home) – tradus pentru editura Litera de către Mihaela-Magdalena Dumitru. O poveste personală, familială si în același timp universală: cum se construiesc descendențele imigranților? Ce mai înseamnă „acasă”? Mai există oare un „acasă”? Ce devine limba maternă? Rămâne, se transmite sau dispare pe vârful picioarelor? Cum ne definim în fața celorlalți – știind că, în funcție de culoarea pielii, ei ne vor defini înainte de a ne cunoaște.
„Și de aceea, după ce sosise aici, la Wodsley, fusese mâhnită să descopere de îndată cât de auto-segregat era campusul. Studenții se înscriau în asociații care îi separau nu doar pe criterii de gen și de rasă, dar si pe criterii socioeconomice, religioase, bazate pe medii generale, înălțime, greutate, atractivitate. Ruth socotea că o astfel de separare era sinistră. Mai mult de atât, o afecta foarte mult si la nivel personal, pentru ca ce ar fi putut sa facă? Unde să găsească asociația pentru studente portoricano-irlandeze, moderat atractive, născute pe o insulă, cu o copilărie petrecuta în Midwest si de rasă nedeterminată, ale căror mame afirmau cu insistență ca ficele lor erau albe, în ciuda dovezilor contrare?”
„Vorbește-mi despre acasă” este povestea a patru generații de femei: Mamamía, Rafaela, Ruth și Daisy. Deși firul narativ urmărește viețile celor trei din urmă, totul începe cu Mamamía.
Considerată în „societatea bună” din Puerto Rico inferioară soțului ei, bogat și a cărui piele era mai deschisă la culoare, Mamamía se impune prin eleganță si mai ales printr-un spirit de replică extrem de ascuțit. Combativă, își va crește cele doua fete, Rafaela și Dolores în speranța că ele nu vor avea de suferit din aceleași motive: „(…) urma sa le înarmeze cu maniere impecabile, cu o educație desăvârșită (…)” Mamamía este o sursă care irigă narațiunea discret, deși nu apare decât punctual de-a lungul ei.
Rafaela se îndrăgostește de un ofițer irlandez, Peter Brennan. In ciuda opoziției familiei acestuia, cei doi se vor căsători și vor avea doi copii: Ruth si Benny. Împreună părăsesc Puerto Rico și se mută pe continent, în Statele Unite, tărâmul oportunităților. Însă suntem în anii 70 iar segregația încă se mai practică. Pentru Rafaela viața în America devine o mare dezamăgire și o mare suferință. Orgoliul moștenit de la Mamamía o ajută să rămână în picioare, solidă pentru cei doi copii. Ruth si Benny, cât despre ei, trăiesc în doua moduri complet opuse această dezrădăcinare fragedă: Ruth tinde spre o integrare totală și adoptă limba engleză fără nicio dificultate. Benny, în schimb, pierdut fără limba spaniolă, rămâne nostalgic după insula lui, unde de altfel se va întoarce imediat ce va avea ocazia. Dar amândoi vor învăța foarte devreme că pielea lor – sau, mai degrabă, culoarea pielii lor – poate fi o problemă.
Din dorința de a-și scoate soția din izolarea în care noua lor viață americană a propulsat-o, Peter Brennan înscrie toata familia la Clubul din împrejurimi. Dar Peter este un tip destul de naiv căci în ciuda prețului înscrierii, Rafaela nu este acceptată:
„ – Ați putea să ne oferiți vreun document? A întrebat directorul. O dovadă că e albă?
– Dumneavoastră puteți să dovediți că nu e?
– Domnule Brennan, oricine are ochi vede ca nu e.
Ruth avea ochi. S-a întors și și-a privit mama, a cărei culoare era asemănătoare cu cea a celor două femei albe din spatele biroului recepției. Ruth nu se întrebase niciodată cât de albă (sau de ne-albă?) era mama ei în ceea ce privea pigmentația pielii. Poate că pielea mamei ei era mai puțin trandafirie, a recunoscut Ruth. Dar cu siguranță că cele doua femei nu erau mai albe decât mama ei, nu? Apoi fetei i-a trecut prin minte altceva, iar asta, pentru prima oara în viața ei, și s-a trezit întinzându-și brațul în față, ca să-și studieze culoarea pielii.”
Fără surpriză, Ruth își va petrece viața într-un no man’s land identitar, în care Puerto Rico devine un detaliu, crescându-și proprii copii într-o ignoranță aproape totală a vieții ei în căutarea unei identități proprii. Aceasta identitate fragmentată a lui Ruth se va resedimenta datorită fiicei ei, Daisy. Ultima descendentă din clanul portorican, Daisy, este si elementul declanșator al narațiunii. Victima unui accident foarte grav care deschide romanul, ea este în același timp motivul si soluția.
Bineînțeles nu v-am povestit decât un strop din acțiunea romanului. Vorbește-mi despre acasă este dens, pasionant și se cam lipește de degete. Construcția neliniară se concentrează pe personaje fără sa țină cont de constrângerile cronologiei. Ritmul păstrează în acest fel un dinamism care probabil ar fi lipsit în cazul unei construcții clasice. Rafaela, Ruth și Daisy cresc sub ochii cititorului care devine volens, nolens, parte din familia lor pe măsură ce înaintează în lectură.
Cel mai recent roman al lui Jeanine Cummins poate cuceri cititori foarte diferiți: cei care apreciază poveștile familiale, cei care caută atmosfere exotice, cei care sunt interesați de chestiunile legate de identitate și de emigrare, de personaje feminine puternice sau pur și simplu, cititori în căutarea unei povești faine.
Eu am apreciat mult timpul petrecut cu Rafaela, Ruth și Daisy. A fost – cum se spune des – o lecție de viață foarte bine povestită, luminoasă. Un roman pe care îl voi oferi des, fără îndoială.
„Însă Daisy știuse dintotdeauna că mama greșea. Sau, de fapt, că avea dreptate, dar că asta nu conta. Pentru că, de când se știa, Daisy dorise să se mute la San Juan. O atrăgeau, desigur, Stefani, familia și distracția, dar mai erau și scânteierea de energie, lumina, limba, gustul mâncărurilor. Corul sunetelor de noapte, mirosul asfaltului încins, al ploii și al copacilor flamboyan. Erau gesturile și purtările despre care crezuse întotdeauna că erau caracteristici ale ei și ale familiei, până când a început să le vadă din abundența aici…”
