Kadare at his best: ”Generalul armatei moarte”, de Ismail Kadare

”Generalul armatei moarte”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

”Știi de ce avem medalionul ăsta? m-a întrebat într-o zi. Ca să ne găsească trupul, dacă vom fi uciși. Apoi a zâmbit forțat. Crezi că o să ne caute, într-adevăr, careva oasele? Poftim, să zicem că or să ni le caute. Cu ce mă încălzește asta, mă rog? Nu există o mai mare fățărnicie decât să cauți morții după luptă. În ceea ce mă privește, nu vreau să mă găsească nimeni. Să mă lase acolo unde oi cădea.” (pag. 20-21)

Stilul în care povestește Ismail Kadare este impecabil. Și asta inclusiv într-un roman care nu pare atât de provocator la prima vedere, dacă avem în vedere subiectul acestuia, dar și lipsa fantasticului pe care l-am văzut apărând în aproape toate romanele pe care i le-am citit și despre care am scris pe site-ul nostru. Ne aflăm, desigur, tot în Albania, dar personajele principale sunt aici niște italieni, care se întorc după douăzeci de ani în țara pe care au cucerit-o și cu care au luptat în al doilea război mondial, pentru a-și dezgropa morții și a-i duce din nou acasă, în pământul natal.

Cei interesați de istorie știu probabil că, la începutul celui de-al doilea război mondial, Albania a fost invadată de Italia, pentru ca apoi, după ceva timp, trupele invadatoare să se retragă treptat, deliberat, aproape fără luptă, pentru a lăsa teritoriul albanez la dispoziția germanilor. Interesante au fost și motivele anunțate de către italieni pentru anexarea Albaniei: în primul rând, au pretins că albanezii sunt legați din punct de vedere etnic cu italienii, prin populațiile ilire și prin romani și că influența majoră exercitată de către Imperiul Roman și cel Venețian asupra Albaniei justifică dreptul Italiei de a o poseda; în al doilea rând, ei considerau că, datorită faptului că sute de mii de descendenți albanezi locuiau în sudul Italiei, încorporarea Albaniei era o măsură rezonabilă pentru a uni toți oamenii din Albania într-un singur stat.

Desigur, această anexare și apoi părăsire a Albaniei nu au rămas fără pagube în rândul soldaților italieni, pentru că de multe ori albanezii s-au opus, chiar cu armele rudimentare pe care le aveau, și mulți dintre ei au îngroșat rândurile partizanatului, iar ambuscadele unde mureau italienii erau la ordinea zilei. De aceea, după ce praful s-a așternut peste urmările războiului, după ce ”capitaliștii” italieni au profitat de depărtarea temporară a albanezilor de sovietici, după ce foștii dușmani s-au putut așeza la masa tratativelor, a existat posibilitatea, în ficțiunea (oare doar aici?) imaginată de Ismail Kadare, ca italienii să-și poată repatria soldații uciși.

Un general și un preot, nenumiți, sunt trimiși pe urmele soldaților morți. Cu liste exacte, cu hărți destul de precise, în virtutea unui acord bilateral, însoțiți de câteva autorități albaneze, cu groparii aferenți, ei se apucă să cutreiere vreme de mai mult de un an Albania, de la mare până în munții înalți, pentru a săpa gropi în cimitire sau pe aiurea, pentru a-și face datoria. Încă de la început, gândurile, cu precădere ale generalului, dovedesc și reliefează dificultatea ”drumului” pe care trebuie să îl parcurgă:

”Temerile pe care i le provoca primirea dușmănoasă a pământului, dar, mai ales, cea a munților, puteau fi înfruntate doar cu ajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmente de discursuri și articole, frânturi de discuții, imnuri, cadre de film, ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată în străfundul conștiinței lui, se ridica încet, încet la suprafață. Mii de mame din țara lui așteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor. Iar el era convins că le va aduce. Își va îndeplini cu cinste misiunea măreață și sfântă. Nu va precupeți nimic. Nici un mort nu trebuie ratat, nici unul nu trebuie să rămână în pământ străin. Da, avea o misiune înălțătoare.” (pag. 10-11)

Ei bine, misiunea asta înălțătoare nu este nici frumoasă și nici ușor de dovedit. Dacă ar fi existat o lume fără oameni, un teritoriu gol ca un deșert, semnele morții ar fi fost mult mai ușor de dus. Cu toate acestea, nici moartea nu pare atât de terifiantă, cât privirile și vorbele albanezilor, foștii lor dușmani. Albanezii simpli descriși de către Kadare par foarte asemănători cu românii noștri sau măcar cu ceea ce se crede despre ei: ospitalieri fără măsură, ei își primesc musafirii cu masa plină și aparent fără ranchiună. Numai că bătrânii nu uită, mai ales că au trecut doar douăzeci de ani de la Războiul care le-a ucis fiii sau nepoții. Curând, pe fiecare zi ce trece, pe măsură ce generalul dorește să scape de insomnie și de coșmaruri prin apropierea de oameni, vechile conflicte dintre italieni și albanezi ies la iveală:

”Sătenii se opreau din drum și-i cercetau pe străini. După cât se părea, știau de ce veniseră. Se vedea clar pe fețele lor. Mai ales pe chipurile femeilor. Generalul cunoștea bine acum expresia aceea rece de pe chipul localnicilor. Le amintim de anii ocupației, își spuse. Și, cu cât au fost mai aprige luptele dintr-o zonă, cu atât mai dușmănoase erau privirile oamenilor.” (pag. 45)

Desigur, poporul albanez este un personaj important, iar preotul care îl însoțește pe general de asemenea, deși nu iese decât rareori din sutana sa, la figurat: este taciturn, este tăcut, nu vorbește mai mult decât trebuie și mai ales mai mult decât îi oferă misiunea sa preoțească, aceea de a aduce niște suflete înapoi în ”parohia” lor. Generalul este însă cel care fură toată psihologia acestei cărți. El este cel care se mândrește cu faptul că are o misiune atât sfântă, cât și de luptă; el este cel care și-a dorit să îi învingă pe albanezi pe câmpul de luptă și dacă nu s-a putut, atunci să îi învingă în războiul psihologic al ruperii soldaților căzuți din pământul dușman; el este cel care începe să fie învins seară de seară de insomnii și coșmaruri și cel care dorește să plece cât mai repede; bea în fiecare seară să uite și să poată dormi, dar nu reușește să facă niciunul dintre aceste lucruri; la final, încearcă să înțeleagă sufletul albanezilor, dar suferă o nouă înfrângere. Până la urmă, dacă misiunea e un succes strict statistic și istoric, în plan personal pentru cei care au avut-o reprezintă un eșec, un lucru înfiorător, o tragedie pe timp lung.

Pentru mine, Generalul armatei moarte este cea mai bună carte a lui Ismail Kadare. O carte pe care o recomand, un volum ce nu conține fantastic precum în alte cărți de-ale sale, dar este o mărturie dramatică asupra urmărilor războiului, asupra modalității în care moartea poate transfigura sufletul uman, de la fericire până la tristețe profundă, chiar dacă cei morți nu sunt deloc apropiații tăi. Nimic nu este mai greu în viață decât să cercetezi tainele morții cuiva, indiferent cât de depărtat ți-ar fi și indiferent cât de tare din punct de vedere sufletesc te consideri.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Canongate.co.uk/)