Gargui, de Andrew Davidson

Unele carti imi merg la inima dupa ce trec mai intai prin filtrul ratiunii. Este ca si cum ele si-ar cauta si si-ar gasi cheia cu care sa deschida sufletul. Acesta este si cazul „Gargui!

„Gargui” este un roman extraordinar, rezultatul unei imaginatii debordante, dar si a a unei mari bogatii de simtire a autorului si a unei vaste documentari intreprinse de catre acesta pe parcursul multor ani. L-am citit pe indelete si cu multa atentie, pentru ca a fost nevoie sa inteleg, sa decriptez si sa-i absorb continutul, caci asa dupa cum spune autorul „Cel mai dificil lucru cand vine vorba de scris, descopar acum, nu e actul propriu-zis de construire a frazelor. E cum decizi ce sa pui in ele, unde anume si ce sa lasi afara”.

Groaznicul accident caruia ii cade victima eroul romanului („toate accidentele ii surprind pe cei increzatori, aidoma iubirii”), soldat cu arsuri grave pe intregul corp, il transforma pe acesta – (din tanarul inteligent si atragator, angrenat intr-un business de succes din industria porno contemporana, lipsit de scrupule privind moralitatea vietii sale), intr-o masa de carne carbonizata, „asanata in mod constant” in vederea salvarii vietii, intr-o rana de fiinta umana suferind in fiecare clipa muscatura serpoaicei durerii cocolosita in coloana vertebrala. O suferinta suprema, descrisa in cuvinte seci: „Nu vei sti niciodata ce e destul decat daca afli ce e mai mult decat destul”.

Mutilat, emasculat, impachetat intre iadul carcasei exterioare decimate si iadul interior sufletesc,  povestitorul (fara nume pe toata intinderea romanului) isi elaboreaza indelung planul sinuciderii menite sa il elibereze de orice suferinte viitoare:
„Corpul meu va fi pozitionat cu spatele spre oras, asa încât împuscatura ma va catapulta peste balustrada balconului. Cum creierul meu va fi spulberat, voi cadea, iar caderea se va sfârsi abrupt când latul îmi va rupe gâtul. O vreme voi ramâne atârnat acolo, picioarele balanganindu-se. De fapt, cred ca ma voi zbate spasmodic; greu de spus. Din încheieturile mâinilor va curge sânge, iar craniul va fi o masa gri-pastoasa, ceva în genul celei mai groaznice picturi a lui Picasso. Stomacul meu va fi plin de whisky si somnifere. Venele mele vor varsa sângele meu extaziat de morfina prin încheieturile spintecate ale mâinilor. (…) Trupul meu se va prabusi douazeci de etaje, pe trotuarul de dedesubt. Superb. Total“  „Asta e sinucidere, nu strigat de ajutor….Niciun barbat nu si-a mai asteptat moartea cu mai multa nerabdare ca mine, nu?” Si aceasta – ca explicatie posibila – pentru ca, spune eroul „Sunt un ateu. Nu cred ca exista un Dumnezeu care sa ma pedepseasca pentru auto-macelarire. Deoarece imi lipseste credinta religioasa n-am considerat niciodata ca accidentul meu a fost o pedeapsa pentru activitatile mele <imorale>”.

Pana in aceste momente ale romanului am fost interesata de tragedia prin care trece un om, de suferintele de neimaginat, de eforturile medicale extraordinare de responsabile depuse pentru salvarea lui, dar am fost numai si numai interesata. Apoi am devenit captiva. A aparut Marianne Engel si paginile cartii s-au incarcat de mister, de simbolistica, de o bogatie de criptari si decriptari ale sensului trecerii prin viata, toate inchinate sentimentului iubirii devotate, sacrificate, renascute. Iubirea purificata prin foc si renascuta!

Sigur ca intelegerea simbolisticii romanului si decriptarea metaforelor, a mesajelor, a povestilor, a inter-relationarii nominale/numerale….depind de cultura acumulata de fiecare cititor, insa exista si reversul – acela ca suntem impinsi spre propria informare si propriul studiu in cazul in care nu detinem inca toate cheile. Ceea ce nu poate fi decat benefic!

Marianne Engel, atinsa de aripa unei boli psihice pentru care este tratata in acelasi spital cu eroul romanului, este o talentata si prolifica sculptorita de garguie, ornamente grotesti umanoide- zoomorfe zamislite din piatra, care  Gargui – montati la capetele burlanelor palatelor, bisericilor, catedralelor, faciliteaza scurgerea apelor pluviale si evita aparitia igrasiei in zidurile cladirilor. Garguii întruchipau uneori spiritele rele, de cele mai multe ori insa erau construiti pentru a veghea asupra fortelor raului.

Si se poate spune ca, deposedat prin foc atat de caracteristicile fizice masculine cat si de vidul sufletesc si spiritual al persoanei care fusese, eroul este renascut si reconstruit moral si intelectual sub misterul iubirii Mariannei – sculptorita noii identitati a naratorului. Iubire care transcende sapte secole, coboara in cele mai absconse iaduri umane, strabate purgatorii, se purifica si se reinoieste prin suferinta, foc si sabie. „…pentru ca Suferinta e necesara sa devii frumos din punct de vedere spiritual.”

Metafora recuperarii si a supravietuirii prin iubire strabate cele sapte secole ale intalnirilor, pierderilor si regasirilor celor 2 eroi, incepand din anul 1300 (manastirea Engelthal) pana in prezent si este exemplificata de catre Marianne prin povestile pe care – asemenea unei Sheherezade moderne – i le istoriseste eroului pe parcursul romanului, drept pilde de sacrificiu si devotament. Sunt povesti care ne poarta in Italia Evului Mediu, in Japonia feudala, in Islanda vikingilor, in Anglia epocii victoriene, cu specificitatea istorica si morala a fiecarui moment si care circumscrise revenirii la viata a naratorului si convieturii alaturi de Marianne ii demonstreaza acestuia puterea universala a iubirii si ca „iubirea era conditia naturala a sufletului ei si nu o aberatie plasmuita din fantezii”.

In recautarea si recastigarea iubirii comune, cele doua personaje trebuie sa lupte cu iadurile personale. Dependenta de morfina este Iadul personal al naratorului si Serpoaica perfida
cuibarita in maduva spinarii, care prospera „pe seama durerii”, „sindromul care il cunostea deja”, acel alter-ego al persoanei care fusese odinioara – este invinsa dupa o coborare adanca si halucinanta in ghearele sevrajului – „un necaz care se sfarseste in bucurie”!

Iadul personal al Mariannei Engel este amplificat de exacerbarea bolii sale psihice impletita cu chemarea adanca a destinului artistic. Ea spune ca „ absorb visele pietrei, iar garguiele dinauntru im spun ce trebuie sa fac ca sa le eliberez…Sunt vasul in care se toarna apa si da pe dinafara. E un cerc, un cerc fluent intre Dumnezeu si garguie si eu, pentru ca asta este Dumnezeu – un cerc al carui centru e pretutindeni si a carui circumferinta nu e nicaieri si in timp ce sculptez, vocile garguielor devin tot mai tari si mai puternice”. Chinurile Creatiei artistice il coboara si il ridica  pe om din Iadul cautarii formei perfecte de exprimare, in Raiul apropierii de Dumnezeu, caci „Numai Dumnezeu este act pur.” Si arta devine Rai pur, „calatoresti pana ajungi”, iar Marianne a ajuns la capatul drumului ei prin secole caci a invatat sa-si daruiasca total inimile sale altora – „ultima inima” o cedeaza iubitului ei. „Iar el trebuie s-o accepte, insa n-o poate pastra. Trebuie s-o elibereze, pentru a te elibera. Numai astfel vei fi primita intru Domnul”.

„Intreaga istorie e povestea unui om care incearca sa ia ceva de la alt om, ceva ce, de regula, nu apartine niciunuia dintre ei” insa istoria iubirilor eroilor care populeaza acest roman dovedeste ca dragostea ofera, da, se devoteaza total, nu face troc, nu cere nimic in schimb. Cine a trecut prin „inima Infernului”, stie acest lucru. Iar naratorul, dupa stingerea din viata a Mariannei, eliberata in sfarsit, stie si spune ca „reprezint mai mult decat ccicatricele mele”.

„Trecutul fiecaruia… nu e nimic mai mult decat o colectie de amintiri pe care alegem sa le memoram” Si cine nu alege amintirea iubirii, e condamnat la propriul sau Iad pe pamant.

Finalul romanului exprima speranta ca eroii vor fi reuniti intr-un viitor, prin mijlocirea aceluiasi varf de sageata care i-a alaturat si i-a despartit de-a lungul secolelor, dar care le-a cimentat iubirea. Eroul romanului „are nevoie de Marianne Engel ca sa existe undeva”. Are nevoie de iubire. Ca toti semenii sai de altfel, numai ca unii o stiu tot timpul, altii o afla in momentele de mare cumpana ale vietii, iar altii n-o afla niciodata!.

Cum spuneam, incarcatura emotionala puternica, un stil literar extraordinar de inteligent, elaborat, documentat, evocator, instrumentat spre incitarea intelectuala: intrebari, raspunsuri….Un roman la care voi reveni, pentru ca sunt convinsa ca imi va revela mereu alte noi sensuri.

Fara documentarea necesara (e drept ca sumara – pe Internet, rasfoind o Editie veche Infernului –Dante si recitind pagini din Mitologie) nu as fi reusit sa deslusesc elementele simbolismului utilizat de catre Davidson pe parcursul romanului. Dar toate acestea le poate rascoli si cerceta fiecare pentru lamurirea personala, care va veni ca un mare castig intelectual.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.