”Firida rușinii”, de Ismail Kadare

”Firida rușinii”, de Ismail Kadare

Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu

Moto: ”Așa cum se spune că din pulberea străveche a universului se naște un nou corp ceresc, tot astfel din amalgamul otoman, din amestecul acela de frică, de crime, de otrăvuri picurate în pahar, de gâtlejuri tăiate în somn, de călugări cu felinare în ploaie, de bârfe șoptite în barbă și derviși cu junghere, din amestecul de guvernatori rebeli, de birouri cu mii de dosare, de spioni, viziri scoși în afara legii, demnitari ”negri”, cărora li se cere capul și care orbecăie, vii sau morți, precum fantomele, deci din toată pulberea străveche a împărăției trebuia să scoată capul în lume Albania.” (pag. 118-119)

Ismail Kadare a devenit, de mai mult timp, unul dintre autorii mei preferați. Nu am ratat nicio carte apărută în ultimii ani în România (probabil spre sfârșitul acestei luni vă voi prezenta o altă recenzie) și le-am prezentat pe larg aici. ”Firida rușinii”, romanul apărut inițial în 1976, este cea mai recentă apariție de la Humanitas Fiction, în traducerea neobositului traducător din albaneză Marius Dobrescu. Și aici Albania este unul dintre locurile care determină structura romanului, deși romanul pare că se îndepărtează un pic de această țară, pentru a pătrunde în starea de fapt a Imperiului Otoman, de undeva de la începutul secolului al XIX-lea.

În esență, dacă este să privim simplist, romanul spune povestea lui Ali Pașa Tepelena (1740-1822), unul dintre cei care s-au răzvrătit, pe când era guvernatorul Albaniei istorice, împotriva sultanului otoman și al cărui cap era așteptat să ajungă în ”firida rușinii”, la Istanbul (de altfel, una dintre variantele romanului s-a numit chiar Pashallëqet e mëdha-Marele pașă). De altfel, acest loc constituie pretextul romanului, nu numai pentru că acolo era destinat capul lui Ali Pașa, ci pentru ceea ce reprezintă acest loc atât pentru locuitorii capitalei otomane, cât și pentru autoritățile vremii: un loc de temut, un loc care atrage priviri temătoare și spectatori din toate colțurile imperiului, conștient că, în orice zi, capul oricăruia dintre ei poate ajunge în firidă:

”Se vedea imediat că alegerea locului firidei în zid se făcuse în așa fel, încât să-ți dea impresia că privirea oarbă a celui descăpățânat cuprinde întreaga piață. Astfel se urmărise ca și cel mai nătâng trecător, cel mai lipsit de fantezie să-și poată închipui, măcar pentru o fracțiune de secundă, propria lui scăfârlie cocoțată la înălțimea aceea neobișnuită.” (pag. 6-7)

Plecând de la firida rușinii, unul din simbolurile Imperiului Otoman (te răzvrătești, vei ajunge doar un cap menit a fi expus pe termen scurt mulțimii care uită repede!), ajungem în fața unei adevărate istorii a faptelor mici din istoria otomană, pentru că sultanii sau marii dregători sunt lăsați undeva în fundal, pentru a ne fi descriși funcționarii simpli, temerile și acțiunile lor, cu referire atentă și detaliată asupra statelor supuse, ajunse provincii ale imperiului, sau dimpotrivă a statelor vasale. Departe de autorități, aceasta era starea reală, starea de fapt, a Imperiului Otoman, cu tradițiile și amestecurile sale de populații, cu firmanele care laudă sau dau semnalul de ucidere a trădătorilor, cu momâile ce însoțesc războinicii etc.

Fiecare dintre popoarele supuse de către otomani are propria lui istorie. Îmi amintesc că, atunci când citeam ”Istoria popoarelor din Orient”, redactorul cărții nu a avut altă intervenție observabilă asupra acesteia decât ca să facă o obiecție cu privire la statutul de stat vasal al Țările Române. De aceea, pentru mine, cele mai fascinante pagini sunt cele care se referă la doctrina Kra-kra, de supunere și transformare a populațiilor cucerite, din oameni obișnuiți, liberi și viteji în oameni distruși, fără limbă și fără identitate. Kadare extrapolează aici (nu am găsit pe internet nicio referire la această doctrină, nici nu am auzit nimic despre ea în studiile mele istorice) și, punctând pe planul magiei și fantasticului, reușește să dezvăluie adevărata trăsătură a vasalității, aceea a transformării treptate a sufletului (omenesc, dar și național) odată cu cucerirea unui ținut de către unii ce nu au nimic în comun cu tine. Nu seamănă, oare, această transformare a populației cucerite de otomani cu orice dictatură, mai ales cea impusă din exterior?

”Deznaționalizarea parțială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă ”Kra-kra” și parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriței; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei și tradițiilor; a patra, stingerea și mutilarea limbii; și a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naționale.

Cea mai scurtă dintre acestea era înăbușirea revoltei, care consta doar în operațiuni militare; în vreme ce faza cea mai complicată era stingerea limbii, adică Nelimba, cum i se mai spunea.” (pag. 164)

Astfel de oameni întâlnește și purtătorii de capete, cei care însoțesc capetele celor destinați firidei rușinii de la locul tăierii până în capitala imperială. Am tot încercat să găsesc în romanul lui Kadare istoria adevărată a locurilor și nu mi-am putut imagina altceva decât Via Egnatia drept cale directă între Albania și Istanbul, cu o posibilă variantă ocolitoare prin Macedonia, Serbia și Bulgaria. Așadar, unde sunt aceste populații cu Nelimbă, altundeva decât în imaginația autorului, undeva în neant, unde timpul s-a oprit și este necesară o reevaluare a ființei umane? Pe acest drum, prin întunericul unor nopți fără lună, din când în când, felinare aprinse se văd și trimișii satelor pierdute în timp îl îndeamnă pe purtătorul de capete să se abată câteva zeci de minute, contra unei plăți incerte, pentru ca toți locuitorii să vadă moartea. Atunci când ai uitat totul, când totul este ”moale și nedefinit”, singurul lucru care îți mai poate mișca ființa este moartea, vederea unui cap mort:

”Totul la ei era moale și nedefinit, începând cu îmbrăcămintea, le fuseseră interzise, în afară de culori, nasturii, gulerele, centurile și orice ar fi putut da o formă hainelor (conform ”Kra-kra”, veșmintele deznaționalizaților trebuiau să aibă aspectul unei piei jupuite), și terminând cu limba. După moartea limbilor, ei foloseau niște rămășite ale limbii oficiale. Era o limbă extrem de săracă, formată din numai două-trei sute de cuvinte. Din cauza dispariției particulelor și prepozițiilor, cuvintele nu se mai legau unele de altele, ci se înșirau precum boabele de mătănii rupte și tot așa de ușor se amestecau pentru a forma alte cuvinte. Pentru a spune: merg la stână ca să mulg oile, ei bolboroseau merg stână mulg oi sau stână oi mulg merg și așa mai departe. Limba lor semăna cu pietrișul sau nisipul de mare, care-și schimbă mereu forma.” (pag. 189)

Istoria și pendularea inoculată între trecut și prezent sunt așadar cheile acestui roman, așa cum Kadare a făcut-o în multe romane scrisă înainte de prăbușirea comunismului, precum în ”Podul cu trei arce” sau ”Aprilie spulberat”, iar alegoria literară se împletește perfect cu romanul istoric pentru a descrie o Albanie din alte timpuri, din perspectiva prezentului. În ”Firida rușinii”, cum a făcut-o și în alte romane, Kadare se folosește de istoria mai largă, a Imperiului Otoman aflat în curs de dezagregare, pentru a pune accentul pe vitejia poporului albanez, pe împotrivirea lui față de dușmani, pe ridicarea oamenilor simpli în apărarea celor drepți, fie ei și de altă naționalitate. E, într-un fel, o imagine de departe a Albaniei moderne, în care istoria este îngropată sub sloganurile comuniste, iar Kadare face cuvenita îndreptare, încercând să păstreze, măcar prin scris, tradițiile trecutului. Desigur, fiecare poate găsi chei ascunse sau diferite forme de interpretare, dar mie mi se pare un roman foarte bun, în buna tradiție a scriitorului albanez.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.