”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu
Editura Polirom, Colecția ”Fiction. Ltd”, Iași, 2014
Moto: ”România e țara ta, parcă… Nu? E țara aia minunată unde vin minerii cu ciomegele când ieși la plimbare? Unde trebuie să dai șpagă la portar ca să te lase să intri să poți da șpagă la doctor? Mai bine mănânc la cantina săracilor decât să mă întorc…”
Am mai discutat despre drama copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate atunci când am vorbit de romanul ”Kinderland” al Lilianei Corobca. Ei bine, unul dintre autorii mei preferați din literatura română contemporană, Dan Lungu, pleacă de la aceeași suferință pentru a realiza un roman realist, plecând de la această premisă, a lumii rămase în urmă după asumarea unei decizii foarte grele, aceea de a pleca pentru mai mulți ani într-un Occident care oferă mai mulți bani, deși șansele sunt tot puține. Să nu devenim prea saturați de acest subiect, însă.
Dan Lungu și-a construit cartea pe două paliere, nu numai emoționale, ci și de structură: în capitole succesive, pendulăm între mintea Rădiței, o fetiță de aproximativ zece ani, și a mamei acesteia, aflată la muncă în Italia, cu slabe speranțe de a se întoarce prea repede în țară. Rădița este fetița care se joacă de-a Dumnezeu, ea este cea care, într-o lume mare, reușește să ne descrie propria lume mică, cea în care ea se învârte, plimbându-se între școală, casă, locurile de joacă, vecini și gândurile tot mai dese la mama ei. De altfel, ea pare părăsită în această lume de tot ceea ce are drag: mama a plecat de câțiva ani în Italia, pentru că nu se mai descurcau cu banii; tatăl și sora sa mai mare, adolescentă, s-au mutat la apartamentul familiei și se văd din ce în ce mai rar; bunicii par uneori depășiți de multitudinea de sentimente ale fetiței, pentru că ea este în perioada de descoperire a lumii, a senzațiilor, a pasiunilor. Așadar, în ce să își camufleze mai bine tristețea care o apasă cu fiecare clipă ce depărtarea față de iubita ei mamă tinde să se prelungească?
Prima metodă este chiar cea care dă titlul romanului. Atunci când e singură, în momentele în care poate fugi de lângă bunici, ea urcă scările până la etajul cel mai de sus al unui bloc înalt, se urcă pe acoperișul acestuia și se simte un mic Dumnezeu. Dă ordine, poruncește oamenilor să facă anumite acțiuni, determină evenimente și culmea este că îi și iese. Bineînțeles, nu cere imposibilul, nici improbabil, se joacă și nu își exagerează noul rol:
”Cu toții ascultau de ea fără să crâcnească. De fapt, chiar ăsta era jocul, asta trebuiau să facă, iar ea, la rândul ei, știa că nu le poate cere orice. Degeaba le-ar fi poruncit să se arunce în fața mașinii sau să lase portmoneul pe bancă, asta nu ar fi făcut-o. Nici ea nu trebuia să exagereze. Dacă le cerea să facă un rău cuiva, n-ar fi ascultat-o. Dar ea nu voia decât binele, fiindcă așa o învățaseră mama și Buna. Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nici o putere.”
Desigur, sunt și alte forme de a uita de tristețea părinților lipsă, ea le explorează pe toate, fiind extrem de activă și dornică de a testa lumea care începe să crească în jurul ei. Sunt prieteni de aceeași vârstă, sunt și vecini lângă care poate avea momente de fericire sinceră sau se poate acomoda mai bine cu lipsa unui părinte. Nenea Miron este poate singurul exemplu cu adevărat important, pentru că el este un copil în trup de adult cu aceleași probleme existențiale, cu aceeași suferință a depărtării de soție (tanti Aspazia e și ea plecată în Italia) și care îi alină inima Rădiței cu acadele parfumate și povești pline de înțelepciune. Rădița este un copil cu un dor nemaipomenit: are momente în care suferă pentru că nu își mai amintește chipul mamei sale; în clipele în care discută la telefon sau pe Internet cu ea, nu mai poate întreba decât un singur lucru: când vine acasă?; treptat, renunță la aceste discuții pentru că, în ciuda cadourilor trimise cu autocarul, ea îi tot promite că va veni vara viitoare sau iarna următoare și nu te poți hrăni doar ca promisiuni, copil fiind. Maturitatea acestor copii intervine mult mai devreme, chiar dacă gesturile și faptele par în continuare copilărești. De altfel, e posibil ca trauma despărțirii de părinți (iar în cazul Rădiței, având în vedere finalul exploziv al romanului, cu atât mai mult) să îi urmărească de-a lungul întregii vieți. Chiar Rădița, ca să dau un exemplu, își vădește forța sentimentelor sale, luând decizia să strângă bani pentru a pleca să o vadă, măcar o clipă, pe mama sa:
”Avea bani! Banii ei. Atât cât reușise să strângă. Îi numără plină de satisfacție, punând mari la mari și mici la mici, hârtie la hârtie și metal la metal. Văzuse de nenumărate ori cum se numără banii, la Buna și la Bunu. Cu ei avea să ajungă în Italia. Încă nu erau de ajuns, însă era hotărâtă să mai strângă. Atât cât va fi nevoie. Într-o bună zi, mama se va trezi cu ea la ușă. Nu, nu o va anunța. Cioc-cioc, va bate la ușă, iar ea nu va ști cine e. Va crede că e poștașul sau vre vecină. Sau poate cineva cu cerutul. Când va deschide, să pice din picioare, nu alta! Cum ai ajuns aici? se va mira ea. A fost o nimica toată, am trecut să te văd, va zicea ea, abținându-se să râdă.”
Inovația lui Dan Lungu apare atunci când aceleași perioade sunt trăite, cu aproximativ aceleași sentimente, în cealaltă parte a Europei, în Italia, de către mama Rădiței. Ea nu face altceva decât să sufere cu aceeași intensitate din cauza dorului de casă și de familie, dar adultul din ea conștientizează, în același timp, că acest sacrificiu este necesar. Nu dorința de înavuțire i-a condus pe oameni în Italia sau Franța, mai ales pe acești oameni simpli, ci speranța că o viață mai bună poate interveni în lumea lor (mică). Salariul câștigat aici, de multe ori ilegal, într-o lună este echivalentul a șase luni de muncă în România, iar banii cheltuiți sunt drămuiți cu folos și trimiși, majoritatea, în țară pentru ca familia rămasă acasă să trăiască mai bine, să termine o casă, să cumpere o mașină. Nu trebuie decât să citim următorul fragment pentru a descrie sentimentele profunde a acestor sclavi moderni, care ”șterg la fund” bătrâni, fac menajul sau plimbă bebelușii, un sacrificiu suficient de mare pentru o familie care este departe și care se poate și îndepărta sentimenal:
”Își plângea și de milă, pentru anii în care muncise pe mai nimic în România. Deodată, acest plic îi arăta că dusese o viață de sclav, de larvă, de bou în jug. Plângea pentru bucuriile pe care le ratase, pentru viața pe care o pierduse, pentru lipsa de orizont cu care o sufocase sărăcia. Plângea deoarece conștientizase brusc toate aceste lucruri, nu le descoperise progresiv, ca să aibă timp să se obișnuiască și să reflecteze la ele. Era ca o revelație. Plângea de bucurie că a ieșit din acea situație și de teamă că se poate întoarce oricând.”
Așa cum spuneam și cu alt prilej, Dan Lungu este autorul definitoriu pentru descrierea tranziției românești de la perioada comunistă la perioada capitalistă, democratică. Dacă aici comunismul este prezent foarte puțin, mai mult prin aluzii, fiind cauza indirectă a exilului voluntar în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit decât în țară, accentul se pune pe sfârșitul anilor ’90, cel în care milioane de români au plecat de voie, de nevoie spre o societate mai dreaptă, cel puțin din punct de vedere al salariilor. ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este cartea unei realități, este o carte care merită citită pentru a afla mai multe amănunte despre lucruri care se întâmplă, chiar dacă nu nouă personal. O carte bună, nu extraordinară, mi-ar plăcea ca autorul să treacă peste tonul ușor pesimist (chiar dacă realist) al ultimilor sale cărți.
2 comments