”Cartea răului”, de Julian Rosengren
Editura Phoenix Publishing, București, 2017
Motto: ”Eu mă zbăteam ca un viermișor în undiță. Și mi-am dat seama că nimeni, dar absolut nimeni, nu știe sau nu percepe valoarea reală a libertății, până când nu-i este limitată drastic sau pur și simplu luată.” (pag. 62)
Povestea lui Julian Rosengren pare neverosimilă, dar s-a întâmplat cu adevărat în anii 1990, iar epopeea nu s-a încheiat, după cum spune chiar el: a înființat una dintre primele firme cu capital străin de după 1989, atras din nou în țara sa de dragostea pentru ea și potențial; a devenit ”prieten” cu mulți dintre marii mahări ai post-comunismului, majoritatea provenind din fosta Securitate și fostele structuri ale Partidului Comunist; a deranjat, așa că puterea s-a răzbunat. Dar despre asta, pe larg, într-o altă carte.
Aici, în ”Cartea răului”, povestea de sus este mai mult subînțeleasă și sugerată, pentru că subiectul principal constă în descrierea ”subteranelor” anilor capitalismului sălbatic din anii 1990 și anume locul cel mai demn de acest nume, închisoarea post-comunistă. Cum spuneam, puterea și oamenii deranjați de banii, influența și prosperitatea lui Rosengren s-au răzbunat, iar el a fost arestat și a stat o perioadă însemnată în închisorile românești, mai ales la Jilava. Apoi a fost expulzat din țară, iar după mai mult de douăzeci de ani, Julian Rosengren a avut curajul să-și descrie suferințele, într-o carte care nu are o curgere cronologică, ci este stăpânită de emoție și de indignare față de felul în care a fost tratat. Iar cititorii nu vor simți altceva.
Suntem într-o perioadă în care reglementările comuniste subzistau și nu prea exista prea mult preț pentru drepturile omului. Așa că viața dintr-o închisoare era plină de durere și dejecții, de păduchi și condiții insalubre, de zile petrecute la izolare și de violuri împotriva celor mai slabi. Autorul ”s-a descurcat”, fiind deseori apreciat de către cei din jur atât pentru inteligența sa, cât și pentru înțelegerea și bunătatea de care dădea dovadă față de cei cu probleme. Desigur, au ajutat și banii, dar impresia generală este că el a reușit să se înțeleagă bine cu o mare parte din deținuți, ținând apoi legătura sau reîntâlnindu-se cu aceștia peste ani. Impresia generală este că adunătura pestriță din închisoare, cu excepția unor cazuri individuale care nu pot fi ușor iertați (criminali, pedofili etc.), a ajuns și rămâne acolo tocmai pentru că societatea nu face nimic pentru ei:
”Numai că ăia, săracii, așa cum sunt, hoți, bandiți, ticăloși, violatori și alte ”profesii” de astea, sunt de fapt fie defecți și au nevoie de îngrijire, fie săraci și înfometați și au nevoie de mâncare, fie răniți în suflet și atunci au nevoie de grijă sufletească.” (pag. 63-64)
Mai rău ies din descriere gardienii și directorii închisorii, gaborii și paznicii, cărora li s-a impregnat în minte, în suflet o formă acerbă de răutate, de cele mai multe ori gratuită. Principalul lor scop nu este deloc reeducarea deținuților, nici măcar doar păzirea lor, ci menținerea acestora într-o formă perpetuă de teroare. Este adevărat că în închisoare există rețele de deținuți, există trafic de mâncare, țigări, poate și droguri, dar asta nu îi îndreptățește pe tartori să se transforme în călăi și în oameni care folosesc violența în orice împrejurare, de multe ori fără motiv.
Toate acestea și multe altele sunt descrise de Julian Rosengren în ”Cartea răului”, pe care eu o percep ca fiind prima relatare a experienței închisorii după evenimentele din decembrie 1989. Având personaje secundare memorabile (pe care vă voi lăsa să le descoperiți din carte), multe dezumanizate de închisoare și de oamenii din ea, volumul autorului român este scris cu multă emoție și durere și trebuie continuat cu un altul, care să vă povestească și felul în care a ajuns în această postură, mai ales că, spuneam eu, sunt multe întrebări aici ce merită nuanțări și, desigur, răspunsuri.
