”Eu sunt Malala”, de Malala Yousafzai și Christina Lamb
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2014
Traducere din limba engleză de Ioana Georgescu
Subtitlu: Povestea fetei care a luptat pentru educație și a fost împușcată de talibani
Moto: ”În iarna aceea a nins, iar noi am făcut urși de zăpadă, dar fără bucuria dinainte. Iarna, talibanii se retrăgeau în munți, dar știam că se vor întoarce și nu aveam idee ce va urma. Speram că școala va începe din nou. Talibanii ne puteau lua stilourile și cărțile, dar nu ne puteau împiedica să gândim.”
Impresionantă povestea vieții Malalei Yousafzai. Probabil că unii dintre voi știți cîteva amănunte despre ea, alții mai puțini, iar cei din urmă, printre care mă situam și eu înainte de această lectură, nu cunosc mai nimic despre povestea primilor șaptesprezece ani din viața ei (cât are în prezent). O fetiță obișnuită (și câte nu sunt la fel și pe la noi, și pe aiurea), a cărei singură dorință a fost să învețe, dar care a avut nenorocul să se nască într-o țară plină de conflicte și plină de tradiții orbești, Pakistanul.
De altfel, aici este marea diferență, pe care mulți dintre noi nu o conștientizăm: chiar dacă nu este cea mai bună țară din lume, România poate fi considerată un fel de paradis dacă ne gândim că lipsesc fundamentaliștii religioși, că oamenii care nu înțeleg rostul educației sunt o minoritate insignifiantă sau că femeile își au, cu excepții inexplicabile, propriul rol în societate. Putem adăuga la aceasta relativa stabilitate politică și lipsa conflictelor războinice, care au sfâșiat unele societăți tradiționale din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, suntem la ani lumină față de Pakistan, țara de origine a Malalei, și acesta este unul dintre motivele pentru care povestea ei este impresionanată și poate aduce, chiar și cititorilor mai puțin sensibili, câteva lacrimi în colțul ochilor.
Pe scurt: Malala Yousafzai a trăit o mare parte din viața sa de până acum în orașul Mingora, regiunea Swat din nordul Pakistanului. Swat-ul era o regiune cu oarecare grad de autonomie, dar aflat aproape de granița cu Afganistanul și a avut, din acest motiv, o mare problemă după 1990 cu invazia luptătorilor talibani, care au cucerit regiunea, și-au instaurat propriile reguli islamice (inclusiv respingerea oricărei forme de educație pentru femei) și au luptat ani în șir cu armata palestiniană pentru acapararea unui teritoriu ce nu le aparțineau. Nu departe de Swat se află, printre altele, pentru a vă face o idee, regiunea Kashmir, munții Tora Bora și Islamabad.
Condițiile de trai nu au fost cele mai bune pentru familia ei, iar tradițiile locului au jucat un rol important și aici (mama nu învățase încă, la momentul plecării în Anglia, să scrie și să citească, iar printre micile ironii strecurate de Malala în memoriile sale sunt și anumite tare de comportament ale tatălui său, cum ar fi strânsul vaselor după masă). Cu toate acestea, tatăl Malalei a dorit să învețe, a devenit un om important în comunitate, mai ales după susținerea totală a educației în favoarea femeilor și deschiderea unei școli mixte, în care tinerele pot învăța pentru a deveni în viitor persoane responsabile:
”Școala din satul lui era o clădire foarte mică. Cele mai multe lecții se țineau la umbra vreunui copac, pe pământ. Nu existau toalete, iar elevii mergeau pe câmp să se ușureze. Totuși, el spune că a fost chiar norocos. Surorile lui – mătușile mele – n-au mers deloc la școală, la fel ca alte milioane de fete din țara mea. Educația reprezentase un dar minunat pentru el. Considera că lipsa educației se afla la rădăcina tuturor problemelor Pakistanului. Ignoranța le permitea politicieanilor să-i păcălească pe oameni și conducătorilor incompetenți să fie cu ușurință realeși. Credea că oricine ar trebui să-și permită educația, bogați și săraci, băieți și fete. Școala la care visa tata avea să aibă bănci și o bibliotecă, calculatoare, planșe colorate pe pereți și, cel mai important, grupuri sanitare.”
Mai departe, destinul ei pare desprins dintr-o poveste, dacă nu am conștientiza că Pakistanul chiar există și că lucrurile chiar sunt atât de grave, poate chiar și mai grave. Dorința Malalei de a continua să învețe, suprapusă pe dorința tatălui de a ajunge un om important în societate, nu reprezintă cel mai bun lucru pentru a-i supune pe talibani: ei nu prea iartă, nu prea acceptă nonconformismul, doresc doar respectarea întocmai a unor tradiții dure, dar care nu au acoperire întocmai, chiar dacă ei pretind altfel, în religia islamică, în Coran. Pentru Malala, obiectivul vieții sale, odată ce a trecut de doisprezece ani, a fost bine stabilit: să aducă educația în rândul fetelor/femeilor din Pakistan.
”Când traversam strâmtoarea Malakand, am văzut o fetiță care vindea portocale. Făcea niște semne cu un creion pe o bucată de hârtie, ca să țină evidența portocalelor vândute, fiindcă nu știa nici să scrie, nici să citească. Am fotografiat-o și am jurat să fac tot ce-mi stătea în putere ca să ajut la educarea fetelor aflate în astfel de situații. Acesta era războiul pe care aveam să-l port.”
Urmarea este binecunoscută: la 9 octombrie 2012, atunci în vârstă de cincisprezece ani și jumătate, Malala este împușcată de un simpatizant al talibanilor, care nu a fost prins nici până astăzi. Deși a fost rănită grav, a supraviețuit datorită sprijinului medicilor din propria țară și din Anglia, unul dintre motivele pentru care acum trăiește în exil la Birmingham. După revenire, și-a consacrat viața cauzei educației femeilor, înființând Fundația Malala, primind numeroase premii și luând cuvântul, printre altele, la Adunarea ONU. Cartea scrisă alături de Christina Lamb este povestea celor șaisprezece ani de copilărie și adolecență din Pakistan, un exemplu despre viețile chinuite ale unor copii din alte țări, care nu au nici posibilitatea unei educații minimale și nici măcar posibilitatea unei vieți la limita decenței. O mare diferență față de copiii de peste mări și țări, care au tot ce își doresc și sunt în continuare nemulțumiți. Cumpărați această carte, citiți-o și apoi păstrați-o pentru copiii din jurul vostru!
