“Ereziile gnostice din primele două veacuri”, de Henry L. Mansel
Editura Herald, Bucureşti, 2008
Traducere din limba engleză de Laurian Kertesz
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.
Cartea lui Henry Mansel tratează un subiect dificil, greu de înţeles de cei care nu au o cultură generală bună, de cei care nu au cunoştinţe suficiente de teologie sau de dogmatica religiei cele mai influente pe plan mondial şi anume creştinismul. Chiar dacă am studiat aceste lucruri, am avut deseori dificultăţi în a înţelege anumite paragrafe sau chiar capitole şi am căutat să studiez fenomenul şi apoi să le recitesc pentru a înţelege tot ceea ce autorul, Henry L. Mansel, profesor de istorie ecleziastică, a încercat să sublinieze.
La lecturarea acestui studiu plin de erudiţie, trebuie să plecăm de la înseşi definiţiile ereziei şi a gnosticismului. Erezia, una dintre caracteristicile aplicabile aproape în totalitate doar religiei creştine (deşi există ca idee şi în iudaism şi în mahomedanism), este o „doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de biserica respectivă”. Chiar originea acestui cuvânt dă o dovadă a definiţiei prezentate mai sus: el provine din verbul latin, eraticare=a rătăci.
Pe de altă parte, gnosticismul este definit ca un curent filosofic-religios care caută să îmbine teologia creştină cu filosofia elenistică greacă şi cu unele religii orientale, susţinând posibilitatea unei cunoaşteri mistice, conform Dicţionarului explicativ al limbii române. Termenii asemănători – gnostic, gnoză, dar şi gnosticismul – au fost folosiţi aşadar mai ales cu privire la sisteme filosofice care s-au distins ca denaturări eretice ale creştinismului. După cum vom vedea din cartea lui Henry Mansel, această definiţie este incompletă, întrucât teoriile gnostice nu se rezumă la aceste sisteme filosofice sau religioase, ideea principală fiind ideea mântuirii lumii şi recunoaşterea persoanei şi operei lui Christos ca luând parte la această răscumpărare a lumii din partea unui Dumnezeu imperfect.
Nu se cunoaşte cum s-a realizat adoptarea acestor termeni în epocă (mai ales dacă avem în vedere originea termenului de gnosticism, respectiv din grecescu gnosis ce înseamnă „cunoaştere”). Iniţial, pare că termenii de gnoză şi gnostic s-au născut în limbajul creştinismului incipient, fiind concepute pentru a distinge învăţătura gnostică ca rival al Bisericii creştine, rival gândit ca fiind superior. Ulterior, s-a făcut o distincţie clară între aceste aspecte: „Cunoaşterea profesată de Biserica creştină a fost o cunoaştere dată prin reveleţie divină şi acceptată în credinţă; orice altă pătrundere mai deplină în lucrurile divine ce poate fi obţinută prin studiu sau contemplaţie era admisă doar în măsura în care era în acord cu învăţătura revelată şi, dacă nu identică cu ea, măcar era o interpretare legitimă sau o explicaţie a acesteia. În schimb, cunoaşterea profesată de învăţătorii gnostici era o cunoaştere menită să subordoneze revelaţia lui Christos speculaţiilor filosofiei omeneşti – o cercetare curioasă, ce căuta o înţelegere a lui Dumnezeu, nu în lucrurile în care s-a revelat El însuşi, ci în lucrurile în care nu s-a revelat.”
După cum sugerează foarte bine şi titlul, studiul lui Mansel ne înfăţisează cu interes documentar şi ştiinţific ereziile gnostice din primele două secole ale mileniului I, chiar dacă în lumea creştină luptele dogmatice şi ereziile din jurul creştinismului s-au manifestat cu cea mai mare putere în secolele IV – arianismul, secolele V-VI – monofizismul şi secolele VIII-IX – iconoclasmul.
Cu privire la clasificarea sectelor gnostice, chiar dacă Henry Mansel a preferat în alcătuirea acestei cărţi criteriul geografic şi cel al evoluţiei istorice, este de menţionat şi criteriul lui Neandru, care pleacă de la relaţia pe care creştinismul se presupune că o are cu religia iudaică şi cu Dumnezeul Vechiului Testament. Astfel, toate sistemele gnostice au avut o trăsătură în comun şi anume că ele au privit Vechiul şi Noul Testament ca revelaţii a doi Dumnezei diferiţi şi considerau că misiunea lui Christos provenea dintr-o putere mai mare şi mai importantă decât aceea a Dumnezeului religiei iudaice, care a fost identificat cu Demiurgul şi Făuritorul lumii. Cu toate acestea, a existat o diferenţă: unele secte au privit Demiurgul ca fiind în întregime diferit de Dumnezeul suprem şi opus acestuia, iar altele l-au considerat ca fiind o putere subordonată, inferioară, dar nu ostilă Dumnezeului Suprem.
Primii au considerat că iudaismul este o religie în întregime antagonistă creştinismului, iar ceilalţi au privit-o ca pe o formă de pregătire a creştinismului. Din acest punct de vedere, Neandru, preluat de Henry Mansel, împarte şcolile gnostice în două clase: cele ostile iudaismului (ofiţii, şcolile lui Carpocrate, Saturnin şi Marcion) şi cele care îi sunt comparativ favorabile (Cerint, Basilide, Valentin, discipolii acestuis, Bardesan).
După cum precizam mai sus, cartea se concentrează asupra ereziilor gnostice din primele două veacuri ale creştinismului, autorul cărţii inspirându-se în acest după clasificarea oferită de Matter, istoricul gnosticismului, care a susţinut că singura clasificare corectă este aceea care prezintă succesiunea evenimentelor şi evidenţiază principalele şcoli după criteriul geografic. Din acest punct de vedere, sunt recunoscute trei centre importante ale gnosticismului: Siria (şcolile lui Saturnin şi Bardesan), Egipt (şcolile lui Basilide, Valentin şi ofiţii) şi Asia Mică (reprezentată de şcolile lui Cerdon, Marcion şi succesorii lor).
Originea teoriilor gnostice este Simon Magul, persoana despre care vorbesc atât Părinţii timpurii ai creştinismului, dar care apare chiar şi în Noul Testament printr-o menşiune scurtă şi trecătoare. El apare aşadar aproape în acelaşi timp cu creştinimsul incipient şi aflăm de la Sf. Irineu că „a spus despre el însuşi că li s-a arătat evreilor ca Fiul, samaritenilor ca Tatăl şi păgânilor ca Duhul Sfânt”. El este astfel un eretic mai aparte pentru că nu discută creştinismul şi dogma sa din punct de vedere filosofic, ci se consideră pur şi simplu centrul acestuia. În alt pasaj al lui Irineu, doctrina lui Simon este rezumată mai scurt: „Simon Magul a fost primul care a spus că el însuşi este Dumnezeul ce se află deasupra tuturor lucrurilor şi că lumea a fost făcută de îngerii lui.” Doctina lui Simon Magul diferă mult chiar şi faţă de cele mai decadente dintre sistemele gnostice ulterioare, în sensul în care eliberatorul trimis din cer nu este Iisus, ci Simon însuşi. Nu există nicio recunoaştere a persoanei şi operei lui Iisus ca mântuitor, cu excepţia faptului că îi este atribuită o misiune inferioară şi imperfectă, subordonată celei pe care Simon o reclamă pentru sine.
În continuare, Henry Mansel ne prezintă ereziile ofite, care sunt, în privinţa principiilor lor generale, mult mai puţin anticreştine decât şcolile lui Simon Magul şi Meneandru, în sensul că îl recunosc pe Iisus Christos ca figură centrală în învăţătura lor şi îi atribuie un anumit tip de lucrare pe care o privesc ca mântuire. Cu toate acestea, ele diferă de majoritatea sectelor gnostice prin faptul că fac ca opera de mântuire să înceapă cu facerea omului, lucrarea lui Christos fiind doar ultimul act dintr-o serie de lupte purtate între înţelepciunea divină şi Demiurgul corupt.
Aceste prime două forme de erezie prezintă următoarele trăsături şi diferenţe: Simon Magul, deşi a fost personaj principal al propriei forme de religie, l-a reprezentat totuşi pe Iisus ca precursor al său şi a afirmat în mod clar că El a apărut în forma unui om, nefiind cu adevărat om, şi că a părut că suferă, fără a fi suferit cu adevărat. Pe de altă parte, ofiţii au afirmat că Iisus a fost un simplu om, fiul lui Iosif şi al Mariei, că Christos a fost o fiinţă spirituală separată, care a coborât asupra sa la Botez şi l-a părăsit înainte de Patimi.
Continuarea cărţii este deosebit de interesantă, autorul reuşind să prezinte principalele erezii gnostice, principiile lor conducătoare, exemplificând cu claritate toate formele care le diferă, toate noutăţile aduse într-o epocă în care creştinismul se străduia să se oficializeze şi în care era destul de greu să respingă părerile contrare sau inovative, nefiind suficient de închegat şi de dezvoltat. Din acest punct de vedere, carte alui Henry Mansel oferă amănunte foarte interesante şi foarte bine documentate, care dezvăluie pe larg culisele unui creştinism incipient, ale unor secte care se desprind treptat de acesta având asupra lor argumente aparent pertinente şi greu de combătut.
Nu sunt uitaţi nici Părinţii Bisericii creştine din ultima parte a secolului al doilea şi prima parte a celui de-al treilea, consideraţi principalii adversari ai gnosticismului. Cei mai importanţi sunt Irineu, Clement din Alexandria şi Tertulian, cărora li se adaugă Hipolit, episcop în Portus. Interesantă este propunerea lui Tertulian, conform căruia eretecii nu ar trebui să mai fie admişi în nicio dispută privind Scripturile, să nu mai există contradicţii directe cu aceştia, să nu mai fie organizată nicio confruntare publică cu privire la religia creştină, chiar dacă în primii ani ai creştinismului chiar apostolii organizau astfel de dispute publice în oraşele prin care treceau cu ereticii gnostici ai acelor timpuri.
Propunerea sa avea ca principale motive: „1. Pentru că disputele pervertite, în special cu ereticii, sunt interzise de Sf. Pavel; 2. Pentru că ereticii respin sau corup Scriptura şi astfel nu poate fi obţinut niciun folos în controversele cu ei; 3. Pentru că credinţa a fost încredinţată de Christos apostolilor şi succesorilor lor şi nu ar trebui căutat niciun învăţător în afara celor care au fost instruiţi în întregul adevăr de Christos şi Sfântul Duh, şi care nu au predat nicio altă învăţătură secretă în afară de cea care le-a fost transmisă de Biserică; 4. Pentru că adevărul învăţăturii Bisericii este dovedit de unitatea şi vechimea sa, iar eroarea ereziilor de diversitatea şi noutatea lor; (…) 6. Pentru că cele mai vechi erezii au fost condamnate de apostolii înşişi.”
Chiar dacă este o carte publicată pentru prima dată în anul 1875, considerată deci destul de veche pentru standardele şi evoluţia religiei moderne, este una de mare interes, plină de indicii bine închegate din punct de vedere documentar, un punct de plecare important pentru o persoană care doreşte să studieze creştinismul şi mai cu seamă istoria acestuia şi principalele secte eretice (normal, din primele două veacuri).
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.
