”Apicultorul din Alep”, de Christy Lefteri
Editura Litera, Colecția Buzz Books, București, 2020
Traducerea din limba engleză și note de Emanuela Tegla
Motto: ”Oamenii nu sunt ca albinele. Nu muncim împreună, nu avem conștiința binelui comun – mi-e cât se poate de clar acum.” (pag. 95)
S-au înmulțit, în ultimii ani, mărturiile celor care au suferit, din diferite motive, în țările arabe sau africane, mai ales mărturiile scrise de femei. În schimb, sunt puține cărți care oferă cititorului occidental drama refugiaților din diverse părți ale lumii, mai cu seamă din Siria și Afganistan, care aleg calea drumului către Vest. Cel puțin așa percep eu fenomenul, iar una din cauze este că acest fenomen este departe de a fi încheiat. Inițiativa semnată de Christy Lefteri este, așadar, lăudabilă și, în multe părți ale sale, reușită, chiar dacă este în mare măsură ficțională, venind însă din perspectiva unei scriitoare care a ajutat personal refugiații, de la fața locului, de la un centru din Atena.
Nuri și soția sa, Afra, sunt refugiați sirieni și dorința lor cea mai mare este să ajungă în Anglia, unde îi așteaptă vărul lor, Mustafa, la rândul lui refugiat ce așteaptă răspuns la cererea de azil politic. Volumul ”Apicultorul din Alep” ne oferă o descriere foarte amănunțită a periplului lor din Asia în Europa, din Alepul natal spre țara unde ei speră să se salveze, în timp ce, în paralel, ne este descrisă povestea vieții lor, de la clipele fericite oferite de meseria de apicultor până la momentele dureroase și disperate ale războiului civil:
”Afra vorbea despre Alep de parcă ar fi fost un ținut magic, de poveste. De parcă uitase totul, anii care au precedat războiul, răscoalele, furtunile de nisip, secetele, chinul și greutățile îndurate pe vremea aceea, chiar înainte de bombe, pentru a supraviețui.” (pag. 67)
Aventura lor este aflată la granița dintre obișnuit și extraordinar. Traseul este cel tipic refugiaților din acea zonă de lume – trec granița clandestin dintre Siria și Turcia; ajutați de traficanți, ajung la Istanbul, de unde sunt urcați pe o barcă, pe întuneric, cu speranța să ajungă pe insulele grecești; naufragiați, sunt salvați și trec succesiv dinspre două insule spre Atena, cea plină de refugiați, drogați, traficanți de carne vie. Extraordinarul, poate implauzibilul, îi salvează. Sunt în situația fericită (și cât de puțini sunt în această situație!) de a avea asupra lor mii de euro, de a fi inteligenți și a ști foarte bine engleză și de a avea o doză mare, chiar forțată, de noroc.
Poate cele mai reușite pagini ale cărții sunt cele care descriu peripețiile cuplului, drama refugiaților plini de bunătate, onești, care își doresc pentru ei doar șansa de a trăi și de a fi fericiți. Cei doi întâlnesc la fiecare pas oameni care sunt asemenea lor, care ajută benevol și care își împart cu ceilalți pâinea sau apa zilnică. În același timp, există oameni care se gândesc cum să profite de pe urma refugiaților, riscând (cum sunt traficanții care falsifică, contra cost, pașapoarte sau bilete de avion) sau jefuind, furând, violând. Adolescenții de ambele sexe sunt traficați și dispar pentru totdeauna, mai ales în parcurile din Atena. O lume dureroasă, din care nu se poate ieși decât cu mari traume. Acești refugiați (sau majoritatea lor) au părăsit țara natală de nevoie, disperați, alegând o fericire și supraviețuire iluzorii, iar locuitorii din Occidentul pe care-l visează îi privesc, de cele mai multe ori, cu ură, îi resping și sunt lipsiți de empatie.
Să zicem că au șansa de a trece peste toate obstacolele și ajung în ”Raiul” dorit. Puțini dintre ei se acomodează imediat. Precum Nuri și Afra, sunt dominați de trecut: le este dor de locurile natale, de îndeletnicirile lor, de obiceiuri pe care le-au pierdut pentru totdeauna; noile locuri, ca și oamenii de aici, sunt complet diferite; corpul și sufletul lor suferă, iar această suferință poate lua proporții inimaginabile. Sindromul post-traumatic este mereu prezent. Pentru personajele principale ale acestei cărți, simptomele ne apar la aproape fiecare pagină: Afra orbește; Nuri are frecvent halucinații și stări de leșin; amândoi resimt enorm pierderea în războiul civil a singurului lor copil, a albinelor și stupilor care reprezentau pentru ei trecutul, prezentul și viitorul, așadar reprezentau fericirea. Este important ca Nuri și Afra, dar și toți ceilalți refugiați, să fie puternici, ca să-și revină după asemenea suferințe, și nu știu cât de mulți pot face asta:
”Dacă aș putea să-i dau o cheie care să deschidă o ușă spre o altă lume, atunci mi-aș dori să-și recapete vederea. Dar ar trebui să fie o lume foarte diferită de aceasta. O lume în care soarele tocmai răsare, mângâind zidurile din jurul anticului oraș și, dincolo de acele ziduri, locuințele mici ca niște celule, și casele, și apartamentele, și hotelurile, și aleile înguste, și piața în aer liber, unde o mie de coliere care atârnă strălucesc în cele dintâi raze și, în depărare, dincolo de deșert, aur pe aur și roșu pe roșu.” (pag. 9)
Nu știu ce și-a propus autoarea acestui volum, dar eu intuiesc, ajutat și de cele câteva cuvinte de mulțumire de la finalul cărții, că ideea ei a fost să dezvăluie, fără să exagereze, fără a încerca să scrie o capodoperă, latura umană a refugiaților, dramele și suferințele acestora până la punctul final al destinației lor, Occidentul mult-visat. Dacă este așa, ”Apicultorul din Alep” este o carte onestă, emoționantă, care a reușit să-și îndeplinească menirea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Litera.ro, Buechermenschen.de)
