”Copiii de pe Volga”, de Guzel Iahina
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducerea din rusă de Luana Schidu
Motto: ”Totul era de fapt hotărât înaintea lui și pentru el, rămânea doar să îndeplinească ceea ce era scris.” (pag. 24)
În 2018, am citit primul roman al rusoaicei Guzel Iahina, ”Zuleiha deschide ochii”, și l-am considerat printre cele mai bune cărți citite în acel an, așezându-l pe același raft al capodoperelor de ficțiune apărute în România în ultima perioadă, alături de Laur și Stoner. Mi s-a părut că Iahina scrie impecabil, într-un stil ce amintește de marile cărți rusești și, poate de aceea, după acel excelent roman, nu m-am așteptat ca ea să scrie ceva la fel de bun. Ei bine, a reușit, ”Copiii de pe Volga” este un roman excelent.
Subiectul romanului urmează, într-un fel, ceea ce Iahina a făcut anterior: a luat o comunitate care a suferit de-a lungul veacurilor multe persecuții din partea rușilor, mai ales în perioada interbelică, și a urmărit cu atenție anii de suferință a acesteia, prin intermediul privirii atente a unui singur personaj. De data aceasta, e vorba de comunitatea germanilor de pe Volga, ce-și păstrează de sute de ani tradițiile, religia și limba, în ciuda influențelor externe și a atitudinii autorităților. Ajunși în această zonă începând cu secolul al XVIII-lea, la îndemnul Ecaterinei cea Mare, s-au stabilit în zona Volgăi, unde au fondat numeroase așezări, chiar dacă nu erau cele mai bune condiții pentru agricultură, nu cele promise de către împărăteasă. Au trăit însă onest, și-au păstrat condiția de germani, cel puțin până la instaurarea URSS.
Într-o asemenea așezare, Gnadental, profesorul Bach trăiește într-o monotonie care îi priește și care pare că nu se va schimba niciodată. Nu este căsătorit, este mistuit doar de pasiunea pentru cărți și pentru a fi un profesor bun pentru puținii săi elevi. În rest, viața este sărăcăcioasă, lumea nu îi dă prea multă atenție, dar pentru un om care nu excelează este suficient. Viața lui se schimbă însă când este rugat să predea germană unei domnișoare, de peste Volga, în condiții neobișnuite:
”Bach nu mai avusese ocazia să dea lecții particulare fetelor mari. Se temea că fie și o privire amuzată a lui Fraulein Grimm sau un cuvânt neatent puteau fi pricini de tulburare pentru el – o rumeneală nelalocul ei în obraji sau un acces de bâlbâială – și de aceea a hotărât să fie sever cu eleva. A mai hotărât să n-o privească în ochi în timpul lecției (ochii fetelor pot fi înspăimântători câteodată!), și chiar să nu se uite deloc la ea, ci să contemple exclusiv peisajul de pe fereastră sau, în cel mai rău caz, tavanul. Mai bine să pară distant și rece decât caraghios.” (pag. 34)
Fără să conștientizeze, se îndrăgostește de Klara, această ființă pe care nu o văzuse niciodată, iar această relație îi va zdruncina pentru totdeauna viața. O dragoste apărută din senin îi transformă complet lumea în care trăia și, pentru el, istoria personală pare a fi cauza care va determina transformarea întregii istorii a omenirii. Pentru o perioadă de peste 20 de ani, ia parte, ca un martor mai mult distant, dar atent și inteligent, la tot ceea ce înseamnă Istoria Mare – țarismul dispare și portretele țarului sau ale familiei sale sunt date jos de pe pereți; vin comuniștii și începe modificarea structurilor sătești, așa cum erau deja impregnate în sângele locuitorilor de sute de ani – biserica ajunge o ruină, casele bogate la fel, apar propagandiștii și agitatorii, se impune colectivizarea.
Începând cu 1918, Bach dă nume anilor pe care îi trăiește, putând rezuma astfel, în puține cuvinte, influența pe care transformările pe care le suferă regiunea de lângă Volga le are asupra conștiinței sale, cum ar fi Anul Smintirii, Anul Muțeniei, Anul Presimțirilor Rele, Anul Marii Minciuni etc. Chiar dacă este distant, chiar dacă privește de departe și ascuns de malurile înalte ale Volgăi, chiar dacă evenimentele tulburătoare îl amuțesc pentru totdeauna, auto-exilat pe celălalt mal, dincolo de Gnadental, Bach începe să scrie povestiri în schimbul hranei și devine din martor un participant activ în această lume nouă, pentru că tot ceea ce scrie se și îndeplinește:
”Din ziua aceea au început să aibă loc coincidențele. Neverosimile, inexplicabile. Coincidențe despre care nu putea să povestească, și dacă ar fi putut, s-ar fi încumentat în zadar, căci ar fi fost acuzat că e nebun. Coincidențe atât de evidente, încât nici să le nege existența nu îndrăznea.” (pag. 219)
Poate că acest lucru este noutatea principală a noului roman scris de Guzel Iahina, respectiv o puternică influență a magicului și al fantasticului oferit de basmele populare. Istoria la nivel înalt și transformările determinate de aceasta asupra comunității, țării, republicii, Europei și lumii sunt împletite cu fantasticul specific unei zone pe care o cunoaștem atât de puțin. În plus, în această izolare a lui Bach, care are două componente (una auto-impusă, pentru că nu se mai simțea în siguranță, cu Klara, în Gnadental, alta organică, respectiv muțenia apărută din senin), sunt momente în care singurele repere sunt visele, halucinațiile și interpretările acestora, iar textul cărții are multe asemenea pagini, care nasc multe întrebări.
Dincolo de istoria mare, cu influențe majore asupra comunității germanilor de pe Volga, care dispare în marele imperiu sovietic odată cu apropierea celui de-al doilea război mondial, ”Copiii de pe Volga” (”Copiii mei” în traducerea literală a titlului din limba rusă) este un roman foarte sensibil despre iubirea față de copii, felul în care părinții își sacrifică de cele mai multe ori toată siguranța proprie pentru bunăstarea și sănătatea celor mici. După părăsirea satului natal, Bach nu mai trăiește decât pentru Klara, apoi pentru copilul lor și pentru cei care îl consideră protectorul lor. Este un părinte atipic, dar unul care nu ezită să facă orice pentru ca viitorul copiilor săi să fie strălucit și, mai ales, sigur. Ca oricărui părinte, nu îi reușește mereu, dar contează intențiile nobile și sacrificiul personal. Micile plăceri devin pentru el motive imense de fericire, pe care le-ar urla în gura mare dacă ar putea:
”S-a gândit: uite, un moment de viață adevărată – să stai în prag și să ocrotești somnul unui copil.” (pag. 303)
”Să crească unul lângă altul, ca merii în livadă, ca stejarii în pădure. Să se hrănească cu roadele preocupărilor și muncii lor, să respire, să doarmă, să mănânce, să râdă împreună. Iar el să-i crească – cu toată grija și atenția care îi stă în puteri: o să pescuiască pentru ei, o să culeagă nuci și sevă de mesteacăn, o să scoată din pământ morcovi și cartofi. O să le fiarbă ierburi dacă se îmbolnăvesc. O să le pună discuri dacă se plictisesc. O să încălzească soba în casă și o să-i aștepte dacă vor zăbovi mai mult în pădure.
Și cum a hotărât, așa s-a și înfăptuit.” (pag. 355)
Împletind subiecte foarte interesante și atractive, istoria unei comunități mai puțin cunoscute cu sensibilitatea părintească, realitatea crudă a perioadei interbelice cu magia basmelor populare, ”Copiii de pe Volga” este un roman bine documentat, sclipitor, care dovedește că Guzel Iahina este unul dintre starurile literaturii rusești contemporane.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, ZiarulMetropolis.ro)
