“Dincolo de limite”, de Salman Rushdie
Editura Polirom, Iaşi, 2006
Traducere de Petru Dulgheru
Puteti cumpăra cartea acum, de pe CartePremium.ro.
Dincolo de limite este cartea care reuneşte unele dintre cele mai importante articole publicate de autorul englez de origine indiană, Salman Rushdie, între anii 1992-2002, carte ce a fost publicată mai întâi în anul 2003, sub titlul Step Across this Line. Cunoscând o parte din opera de ficţiune a lui Rushdie, nu ne-am îndoit nicio clipă de valoarea autorului, de cultura sa enciclopedică şi de erudiţia care ni se relevă din fiecare roman (am fost uimit să văd încă de la Seducătoarea din Florenţa imensul material bibliografic folosit în acel roman).
Rushdie este însă şi mai surprinzător în Dincolo de limite, fiind de asemenea şi un publicist de mare talent, care foloseşte orice prilej şi orice mijloc pentru a ne dărui pagini alese din aproape orice domeniu: India este, normal, principalul subiect, dar ne aflăm şi în faţa unor editoriale valoroase de politică, de economie, de muzică (fan declarat al rock-ului generaţiei sale, dar şi al formaţiei U2, pe care a inspirat-o în câteva melodii), de cinematografie sau de teoria filmului, nu în ultimul rând de… fotbal.
Cartea este împărţită în patru mari capitole: Eseuri, Mesaje din Anii Ciumei, Editoriale şi Dincolo de limite. Prima parte – Eseuri – cuprinde texte mai exhaustive scrise între 1992 şi 2000, cu privire la subiecte variate. De altfel, Rushdie uimeşte încă de la primul eseu, intitulat Dincolo de Kansas, în care descoperim o lucrare erudită cu privire la filmul „Vrăjitorul din Oz”, implicaţiile acestuia în societatea americană contemporană, metaforele fiecărui personaj, dar şi modul în care au fost acestea interpretate şi motivele pentru care au fost aleşi anumiţi actori, redescoperirea filmului odată ce am ajuns adulţi („Aceasta e ultima şi cea mai teribilă lecţie a filmului: că există un sfârşit, un ritual de trecere neaşteptat. În final, încetând să mai fim copii, devenim cu toţii magicieni fără magie, scamatori demascaţi, având doar simpla noastră umanitate ca s-o scoatem la capăt”).
Însemnările despre fotbal sunt concepute, din dorinţa expresă a autorului, la un nivel strict microbistic şi nu la unul elevat. Atunci când a ajuns pentru prima dată la Londra, în ianuarie 1961, primul meci la care a participat ca spectator, dus de mână de tatăl său, a fost o partidă amicală între Arsenal, clubul din nordul Londrei, şi campionii Spaniei şi ai Europei, Real Madrid. Marea diferenţă dintre cele două echipe, în favoarea echipei spaniole, l-a dezamăgit şi, la următorul meci, şi-a ales echipa căreia i-a dăruit inima: Tottenham Hotspur: „Nu-mi aduc aminte cine era în ziua aceea în echipa Tottenhamului (care şi-a zdrobit adversarii), dar îmi aduc aminte că atunci am înţeles că, într-un mod profund şi inalterabil, fusesem deja transformat de vizita mea în acel cartier mohorât din nordul oraşului aceluia care deocamdată mi-era absolut străin. Băiatul care a părăsit stadionul celor de la Tottenham din White Hart Lane după fluierul final al meciului nu mai era un simplu spectator. Devenise un fan.”
A doua parte a cărţii, intitulată Mesaje din Anii Ciumei, reprezintă o selecţie din timpul lungii campanii împotriva fatwa. Romanul Versete satanice, carte apărută în anul 1988, a fost condamnată de majoritatea lumii musulmane, întrucât o considera, datorită subiectului său, o blasfemie la adresa profetului Mahomed şi a Islamului. Romanul a fost interzis inclusiv în propria sa ţară – India -, precum şi în alte ţări musulmane sau cu comunităţi puternice musulmane, iar ayatollah-ul iranian Ruhollah Khomeini a declarat că este de datoria sacră a oricărui musulman să omoare autorul. Aceasta a fost fatwa împotriva lui Salmon Rushdie, un decret religios islamic în care autorul nu a intrat singur, ci în condamnarea la moarte intrau şi toţi traducătorii, editorii şi vânzătorii care ar fi distribuit această carte, fapt ce a dus la moartea unui traducător japonez, iar protestele musulmanilor pentru publicarea romanului ducând la uciderea catorva zeci de oameni in India, Pakistan si atentate in Statele Unite, Anglia.
Această parte a cărţii este, de altfel, o colecţie de articole scrise de autor pentru a-şi justifica „martiriul” şi de a face dreptate în privinţa unei condamnări asupra libertăţii de expresie, asupra unei încercări literare şi nu politice, un decret religios care l-a aruncat pe scriitor în clandestinitate timp de zece ani (în 1998, Marea Britanie a semnat o declaraţie cu Iranul prin care întreaga problemă a condamnării la moarte pare închisă). Rushdie a trăit timp de zece ani ca un refugiat politic în propria ţară, iar articolele din Mesaje din Anii Ciumei dezvăluie o lume nesigură, una de fugar, dar şi aprecierea sa pentru oamenii care îi asigură securitatea sau faţă de cei care l-au susţinut în toţi aceşti ani.
Editorialele lui Salmon Rushdie acoperă o perioadă de aproape patru ani – decembrie 1998-martie 2002 şi dezvăluie un autor atras de orice noutate, din orice domeniu, fără excepţie. Politica nu este un subiect deloc delicat pentru Rushdie – aflăm aceasta din chiar primul articol din Editoriale, care discută despre om ca animal politic şi atinge subiectul a trei lideri în vogă în acel an (1998) şi anume Bill Clinton, Saddam Hussein şi Augusto Pinochet. Multe dintre articole ating, măcar tangenţial, subiectul intrigilor politice sau sociale din India şi din împrejurimi, ceea ce este normal pentru un autor care îşi iubeşte încă ţara de origine, în ciuda dovezilor de înstrăinare date de multe ori de autorităţile indiene.
În toate articolele din această parte, avem de-a face cu un Rushdie foarte pertinent şi cu pasaje inteligente, care dovedesc că suntem în prezenta unui autor complet, fără lacune şi fără temeri în a-şi mărturisi propria credinţă şi propriile păreri în orice domeniu. Suntem astfel în asentimentul lui, cel puţin atunci când ne aflăm în faţa unei concluzii în privinţa festivalurilor de film din lume: „Festivalurile de film sunt de două feluri: cele care sunt ultramediatizate, circuri de marketing bolnav, cu dresori şi dresaţi, cum sunt cel de la Cannes şi chiar şi Sundance, şi cel de la Telluride, unde nu se dau niciun fel de premii şi unde chiar dacă oamenii au venit să cumpere şi să vândă, sunt foarte discreţi în privinţa asta. Într-o asemenea epocă de triumf al capitalismului, este ceva minunat să descoperi un eveniment care nu e dedicat comerţului, ci pasiunii. Şi dacă astfel de cuvinte vă sună demodat şi entuziast-adolescentine, las’ să fie aşa. Cinematograful a fost întotdeauna implicat în visele cu ochii deschişi.”
În sfârşit, ultima parte a cărţii – Dincolo de limite – este un eseu asupra limitelor umane, care a fost scris în 2002 pentru conferinţele Tanner asupra valorilor umane organizate de Yale şi tot atunci a şi fost prezentat prima dată. Este un fel de confidenţă a autorului asupra graniţelor umane peste care a reuşit până acum să treacă, ele nu sunt neapărat frontiere fizice şi, chiar dacă el discută şi despre acestea, ele sunt mai mult o împărţire arbitrară a planetei decât adevăratele frontiere ideologice ale fiecărei personalităţi. Rushdie ne dezvăluie că putem trece dincolo de limite, de frontiere, dacă avem cu adevărat voinţa de a schimba lumea în care trăim. Iar propria lui experienţă, care l-a făcut să sufere atâţia ani, să se ascundă de oamenii răuvoitori, ne dovedeşte că trebuie să depăşim barierele şi limitele, singura metodă de a ne redescoperi şi de a înţelege lumea în care trăim.
2 comments