Din psihologia poporului român, de Dumitru Drăghicescu

Din psihologia poporului român, de Dumitru Drăghicescu

Editura Albatros, Bucuresti, 1995

Urmând îndemnul maestrului Neagu Djuvara din timpul dezbaterii “Este România altfel?”, prilejuită de cartea istoricului bucureştean Lucian Boia, care a avut loc la 20 februarie, la sediul New Europe College, ne-am întors privirea către cartea lui Dumitru Drăghicescu “Din psihologia poporului român”[1] şi, chiar dacă Lucian Boia a respins categoric orice aplecare şi comparaţie între volumul “De ce este România altfel?” şi cartea apărută acum mai bine de un secol, considerăm că recitirea cărţii lui Drăghicescu se poate dovedi un exerciţiu util, cele două nefiind deloc atât de îndepărtate precum am putea crede. Şi Drăghicescu analizează critic istoria românilor până în momentul 1907, punându-şi multe întrebări, găsind răspunsuri, unele pertinente, altele discutabile. Acum s-a cam uitat cine a fost Dumitru Drăghicescu, o personalitate foarte interesantă, departe de a fi minoră, căci el a fost primul român care şi-a obţinut doctoratul în sociologie la Sorbona, în anul 1904, sub conducerea ştiinţifică a lui Durkheim. În timpul Primului Război Mondial, a promovat interesele României în Occident, iar ulterior, în perioada interbelică, a fost numit chiar ambasador al Regatului Român în Mexic. Relevant pentru viziunea sa asupra ruşilor (ce se decelează din lectura atentă a principalei sale cărţi), dar şi a sovieticilor, la 14 septembrie 1945, el s-a sinucis.  

În mod inevitabil, textul scris de Draghicescu este, cum altfel ?, ancorat şi influenţat de spiritul timpului. Nici nu avea cum să fie altfel. Procesul de definire a unor rase sau popoare este probabil la fel de vechi precum apariţia şi transformarea acestora, însa credem că acest fenomen a ajuns la un apogeu în secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului trecut. De altfel, chiar şi Lucian Boia menţionează câteva aspecte despre această situaţie în volumul Tragedia Germaniei:  “În secolul al XIX-lea – cu prelungiri notabile şi în veacul următor – ideea socotită corectă nu era nicidecum egalitatea raselor, ci, dimpotrivă, inegalitatea dintre ele. Un discurs egalizator putea să pară cel mult un paradox curios. Ierarhia era bine stabilită : albii sus, galbenii la mijloc şi negrii jos (rasa neagră fiind multă vreme considerată o specie intermediară între omul alb şi maimuţă). Clasificările rasiale se rafinează de-a lungul secolului, rasele principale fragmentându-se în tot felul de rase secundare, inclusiv în Europa albă”[2] Şi dacă se făceau clasificari, era absolut normal ca ele să fie şi comparate, dezbătute, analizate. Ceea ce este de punctat este faptul că definirea/ caracterizarea unui popor, în ansamblul său, este un proces complex, care are atât elemente valabile cât şi unele care distorsionează. Este inevitabil să existe o psihologie generală a unui popor atât timp cât acest popor trăieşte într-o matrice (ţară) unde este supus diverselor influenţe. Una este să te uiţi la France 2 sau BBC şi alta să vezi zi de zi, lună de lună jurnalele de ştiri de la ora 17 de la Pro TV sau să urmăreşti istericiele talk-show-urile de la Antena 3.

Draghicescu pleacă şi de la tot felul de premise la modă în epocă precum ideea că “este ştiut caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară”, pentru a trece în revistă psihologia marilor popoare, probabil influenţat de formaţia sa sociologică franceză. Răspunde succint mai multor întrebari. Cum sunt ruşii? „Rusia se înfăţişează ca o societate haotică şi monstroasă, cu hotare nedefinite, cu instituţii şi forme sociale  mereu zguduite şi urmând un proces istoric de veşnice cuceriri, fără sens şi fără margini” şi aceasta pentru că opinia lui Drăghicescu despre slavi este una foarte proastă, cu atât mai mult cu cât ne-au influenţat în mod direct (a se vedea doar componenţa lexicului de origine slavă sau slavonă din limba română, mai redus acum faţă de ceea ce era acum un secol-două) „Slavii primitivi nu erau războinici de seamă. Aventurile îndepărtate nu i-au ispitit. Agricultori, ei au rămas totdeauna bucuroşi la umbra îngrăditurilor lor întărite. Nestatornicia slavului îl face să treacă de la o margine la alta. Elasticitatea lui îi îngăduie însă de a reveni şi de a se regăsi.”[3] Cum erau englezii? Preia formulările lui Emerson: „Fiecare dintre aceşti insulari este o insulă” sau Carlyle „Englezii sunt un popor de muţi”, dar adaugă: „însuşirile de temelie ale psihologiei etnice engleze sunt individualismul şi dezvoltarea puternică a vieţii lăuntrice, a unei voinţe dârze, neînvinse, puternice, tenace, perseverenţe şi a unei iniţiative îndrăzneţe”, iar germanul „cunoaşte căile ascunse care duc la haos” ceea ce spus în 1907 s-a dovedit a fi o previziune care s-a îndeplinit cu mare punctualitate.

Interesant este şi cum vedea Drăghicescu situaţiunea la începutul secolului trecut, lucrarea lui fiind o critică necruţătoare a stării naţiunii. El analizează un număr de carenţe caracteriologice pe care, într-o izbitoare măsură le regăsim şi astăzi şi poate chiar mai accentuate decât erau ele la începutul secolului trecut.  În continuare ne luptăm cu corupţia. “În sistemul centralizat autoritar al administraţiei, românul nu găseşte nici un sprijin şi atunci, ca să-şi afle îndestulare pleacă cu timpul capul sub atotputernicia guvernului, se leapădă de independenţa caracterului care nu e bună decât să-l sărăcească. Regimul parlamentar, aşa cum funcţionează la noi, a devenit o şcoală a corupţiei.”[4] Dar şi “în viaţa reală, românul a avut mereu convingerea scoasă din practica vieţii de toate zilele că nimic nu se face fără plocon şi bacşiş. Iar ploconul fiecare îl face după pungă.”

Un alt defect inventariat şi de Drăghicescu este tendinţa românilor de a imita: “Noi am împrumutat, în toată vremea noastră, lucrurile şi instituţiile celor cu care am fost în atingere. Am luat dreptul bizantin de la bulgari, de la cari am luat şi cuvinte şi scrierea; l-am luat apoi de la fanarioţi, când înrâurirea lor era covârşitoare, de la austrieci când Austria ne domina, de la francezi când francezii ni se impuneau cu prestigiul lor.” Din cuvintele amare ale autorului, ai putea avea impresia greşită că doar românii au “împrumutat”, când schimbul de idei, sisteme, forme de civilizaţie a fost şi este normalitatea europeană, mai ales în condiţiile în care românii nu au fost totuşi izolaţi pe o insulă pustie cum a fost cazul islandezilor. În plus, este evident că civilizaţiile mai avansate şi-au impus modelul celor mai puţin avansate care dintotdeauna au avut tendinţa de a prelua.

O altă trăsătură negativă disecată este lipsa disciplinei „Neobişnuit cu încordările lungi, cu sforţările continue, aproape nimic nu se face la noi fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii unor drumeţi, care n-au de gând să vină de două ori pe acelaşi drum.” sau „totul nu este să fie ceva, ci să pară că este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţele. Sub ele puţini îndrăznesc să scoboare. Cum totul se face din expedinte, totul se face la noi, mai ales, din grabă, repede.”[5] „Noi traim prea mult numai pentru clipa de acum şi prea neglijăm sistematic, nu ţinem seama de viitor, de unul ceva mai îndepărtat.”[6] Corolarul indisciplinei este nepasarea, fatalitatea, iar pentru a o ilustra autorul reproduce mai multe pasaje ale unor călători străini care au trecut prin Principate, de la X. Marmier („ce le pasă care este numele stăpânului lor. Ceea ce ştiu ei este să trăiască ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc din tată în fiu o resemnare mută care se schimbă în apatie şi aceasta apatie e susţinută însă de neştiinţa lor”) la Le Cler: „Românii par liniştiţi şi nepăsători. Foarte rar vezi fizionomia lor tulburată de mânie sau înveselită de surâs, ori luminată de entuziasm”.

Una din cauzele decăderii (un termen foarte discutabil) românilor, în viziunea lui D. Drăghicescu, ar fi dominaţia otomană şi a slujitorilor ei fideli, fanarioţii greci, ceea ce s-ar încadra în viziunea lui Andrei Pleşu despre patriotismul românesc „românii sunt predispuşi să-şi delege vinovăţiile asupra altora. Adică admit, la limită, că ar putea avea unele lipsuri, dar asta e întotdeauna, din cauza împrejurărilor vitrege, a vecinilor, duşmanilor, comploturilor străine etc. De vina e, cu alte cuvinte, celălalt. Altcineva. Adică nimeni. În orice caz, nimeni dintre noi”[7] Greu de contestat că influenţa turcă nu a fost deloc benefică românilor (Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a poporului român sunt turcii susţinea şi Cioran[8]), cum nu a fost pentru nici un popor balcanic „Ca urmare a căderii Ţărilor Române sub turci, curajul, îndrăzneala, semeţia română lăsară loc unei obişnuinţe înrădăcinate de a se pleca, de a se încovoia şi de a se şterge cât mai mult dinaintea străinilor. Simţul de neatârnare către străini pieri aproape cu totul vreme de două veacuri.”[9] „chipul de trai, îmbrăcămintea, obiceirile, apucăturile boierimii române erau slugarnic copiate de la turci. Cea mai mică schimbare care se ivea la Ţarigrad era neîntârziat copiată şi la Bucureşti şi Iaşi. Constantinopulul da tonul Iaşiului tot astfel cum Parisul da tonul provinciei. Fiecare obicei turcesc împrumutat, fiecare modă turcească imitată introducea în sufletul nostru etnic sămânţa corupţiei şi trândăviei care degradează şi degenerează poporul.”[10] Sau „grecii avură rolul unor adevăraţi paraziţi care sunt atraşi de mizeria unor organisme slabe şi care se pripăşesc şi nu propăşesc decât în atmosfera de sărăcie şi de anemie completă.”[11]Şi Drăghicescu observa diferenţa pe care a avut-o influenţa otomană şi cea germanică asupra noastră. Aceasta se rezuma până la urmă şi la a răspunde la o simplă întrebare: ce se poate învăţa de la străin, vecinul şi/sau stăpânul tău? De le saşi şi austrieci s-a preluat ceva, de la turici şi fanarioţi cu totul altceva. Relevantă este persistenta in limbajul curent a expresiei de ce te grabesti, ce, dau turcii? (cu intregul ei corolar) care are o explicatie istorica foarte clara.

Una din concluzile lui Drăghicescu este că “spiritul românilor a adus mereu o viaţă de vagabondaj şi n-a cunoscut intimitatea vieţii lăuntrice”[12] De reţinut este că Drăghicescu scria toate acestea în 1907, când România nu cunoscuse încă dramele produse de schimbările politice şi sociale radicale de după 1945 şi apele tulburi (postcomunismul neo-comunist) de după 1989. Nu fără să aibă partea ei de dreptate, psihologia naţiunilor a sedus şi continuă să o facă, indiferent dacă ne place sau nu, dacă este corectă din punct de vedere ştiinţific (mai mult ca sigur că nu este) sau nu, fiind o realitate indestructibilă chiar şi într-un continent care şi-a găsit o formulă acceptabilă de cooperare şi, implicit, de a nu mai face războaie (Uniunea Europeană). Auzim în fiecare zi că germanii sunt aşa, francezii altfel dar italienii… În acelasi timp, aceste stereotipuri naţionale care nu sunt fictive, ci pleacă de la o realitate, definesc destul de bine anxietăţile, poziţionările, complexele de inferioritate defulate, canalizate către alte direcţii ale fiecărui popor în raport cu celelalte şi, mai ales, a celor mici faţă de cele mari.