”O nouă istorie a servicilor secrete sovietice”, de Jonathan Haslam
Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2016
Traducere de Ioana Aneci
Tematica serviciilor secrete este una de o mare căutare, pentru că rolul şi acţiunile lor sunt destul de puţin cunoscute publicului, chiar şi în ţări democrate, unde serviciile secrete încearcă să se păstreze în fundal, să nu iasă prea mult în evidenţă, de regulă ajungând în gura opiniei publice atunci când eşuează într-un moment sau altul (exemplele cele mai la îndemână sunt recentele atentate de la Paris şi Bruxelles) şi nu când înregistrează succese (fie sunt ascunse, fie trecute în registru minor). Cu atât mai mult, istoria serviciilor secrete ale celei mai mari puteri totalitare din secolul trecut, Uniunea Sovietică, reprezintă un câmp de cercetare complicat şi vast, dar din care se pot trage câteva învăţături pentru prezent.
Jonathan Haslam, profesor de istorie a relaţiilor internaţionale la Institutul pentru Studii Avansate în cadrul Universităţii Princeton, analizează pertinent, cu prea multe detalii uneori, istoria sulfuroasă şi, de multe ori, absconsă a serviciilor secrete sovietice[1], dovedind faptul că munca lor poate fi extraordinară, pot fi penetrate secrete dintre cele mai bine păzite (iar sovieticii au fost experţi la aceasta) şi totuşi, la final, nota de plată să fie foarte încărcată, chiar statul pe care l-au servit să se dezintegreze. Pentru că întreaga maşinărie a spionajului sovietic, încă din 1917-18, a slujit cu devotament un sistem atins de celulele cancerigene. Este drept, a durat până când cancerul a ajuns la metastază. Jonathan Haslam evidenţiază rolul serviciilor secrete (în principal fiind vorba despre cel de informaţii al Armatei Roşii, GRU şi cel „civil”, KGB) în dinamica politică internaţională atât în perioada interbelică, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar şi după 1945 când foştii aliaţi au devenit inamici.
Deosebit de interesantă este percepţia pe care a avut-o Stalin faţă de rezultatele şi oamenii serviciilor sale secrete. “Rusia nu ar fi avut un număr atât de înspăimântător de victime-până la 27 de milioane de morţi- dacă Stalin s-ar fi pregătit cu adevărat pentru tot ce e mai rău. Însă, după ce se bazase atât de mult pe informaţiile din surse umane, manifestând în acelaşi timp o neîncredere morbidă faţă de subordonaţii săi, Stalin, fără să vrea, şi-a subminat singur poziţia.” Serviciile secrete sovietice, intrând în legătură, prin natura activităţiilor subversive, cu lumea decadentă occidentală, au fost epurate masiv în timpul Marii Terori, mulţi ofiţeri fiind rechemaţi în patria mamă (prea puţin recunoscătoare) doar pentru a fi arestaţi şi împuşcaţi. „Pierderile au fost atât de mari încât, în 1938, Lublianka nu a primit nici o informaţie de pe teren timp de şase luni.”[2] Aceşti agenţi „pilotau” diverse reţele de simpatizanţi locali sau spioni în toată regula, iar relaţiile dintre cel care recruta şi autohtoni erau foarte intime, personale.
Relevant pentru înrudirea sistemică dintre Germania naţional-socialistă şi Uniunea Sovietică este şi faptul că serviciile secrete staliniste au avut mult mai mult success în penetrarea cercurilor conducătoare ale Marii Britanii (celebrul grup de la Cambridge) decât a elitei naziste din jurul lui Hitler. Aceasta se explică şi prin faptul că democraţiile, prin însăşi natura lor, sunt mai uşor de descifrat şi citit decât regimurile paranoice totalitare. Fără a fi neapărat mai slabe, căci sistemul are şi anticorpi, după cum s-a dovedit cu descoperirea reţelelor sovietice din Marea Britanie. În timpul războiului, sovieticii aflau de intenţiile războinice ale nemţilor prin intermediul reţelelor din Marea Britanie, englezii reuşind să spargă şi celebrul sistem Enigma (şi cu ajutorul serviciului secret polonez). Faptul că URSS devenise aliata Londrei nu a diminuat activitatea spionajului sovietic în Anglia, dimpotrivă. Destui englezi credeau că transmiţând secrete sovieticilor luptau pentru echilibrarea celor două tabere aliate. Sau îşi găseau alte justificări ideologice.
Cel mai însemnat succes al spionajului sovietic a fost, fără îndoială, surgerile de informaţii în ceea ce priveşte bomba atomică, la care englezii colaborau cu americanii. Un ofiţer de informaţii sovietic recunoştea şi în această privinţă importanţa surselor britanice pentru a descoperi ce făceau americanii „majoritatea informaţiilor pe care le deţinem despre această ţară nu vin de la rezidentura din Statele Unite, ci de la cea din Anglia.”[3]Întregul spionaj sovietic în privinţa bombei atomice a fost pus sub umbrela NKVD, dovedind că Stalin înţelesese (chiar dacă nu de la început) importanţa pe care o va juca noua armă atomică şi mai ales, marele decalaj în domeniul ştiinţei şi tehnologiei între URSS şi anglo-americani.
Atunci când spionajul a depăşit faza clasică-umană, sovieticii au început să aibă mari probleme având în vedere că nu excelaseră niciodată în domeniul inovării tehnologice (ci doar al furtului intelectual). Americanii şi britanicii făceau „asemenea progrese, încât la sfârşitul anului 1946 au apărut semne că unele dintre sistemele civile şi militare sovietice de importanţă capitală sunt vulnerabile. Totul devenise mult mai uşor datorită dezvoltării tehnologice”. Criptolingvistica devenise din ce în ce mai performantă: „Deşi aparent aleatorii în ceea ce priveşte probabilitatea de a se repetă, cuvintele apar în text după un anumit tipar ce poate fi identificat şi care nu are legătură cu gramatică sau cu semnificaţia. Această înseamnă că, chiar dacă un text e cifrat, se menţine aceeaşi probabilitate de apariţie a unui cuvânt ca şi în textul în clar.”[4] Dar nici această situaţie nu avea cum să dureze, după câţiva ani şi sovieticii şi-au dat seama de vulnerabilitatea lor şi şi-au schimbat sistemul[5]. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, sovieticii învingători au mai căzut într-o capcană: „Ruşii scotociseră şi prin centrele germanilor la sfârşitul războiului pentru a-şi actualiza tehnologia de cifrare, aceeaşi tehnologie pe care britanicii şi americanii o cunoşteau deja. Numai de la Berlin au fost aduse în Uniunea Sovietică trei vagoane de tren pline cu echipamente în mai 1945.”
Războiul rece a fost prin excelenţă un război subteran al serviciilor secrete. Norocul celor două tabere care se înfruntau pe viaţă şi pe moarte a fost schimbător, şi-au arestat reţele de spionaj, şi-au expulzat ofiţeri acoperiţi care lucrau în interiorul ambasadelor şi consulatelor, au spart coduri şi cifruri, au ademenit, au cumpărat. Într-o primă fază, serviciile secrete sovietice (care de multe ori se aflau în competiţie chiar între ele) nu au fost prea norocoasă pentru că, încetul cu încetul, îi pierdeau pe spionii locali anglo-americani (mai ales cei englezi) şi reţelele lor şi nu aveau ce pune în locul lor. „Construirea unor computere capabile să creeze şi să atace cifruri la viteze mari şi în profunzime nu era decât un vis îndepărtat.”[6] Organizările şi reorganizările serviciilor secrete sovietice sunt mai puţin importante şi greu de reţinut pentru cititorul neutru şi pentru că „de fiecare dată când regimul sovietic se confrunta cu o problemă de oarecare magnitudine, reacţia instinctivă era să se apuce cu frenezie de restructurări birocratice.”[7] De asemenea, nenumăratele detalii biografice ale unor şefi şi şefuleţi sau agenţi îngreunează lectura simplului cititor nespecializat.
Din anii 1960, războiul rece s-a intensificat în faza lui pe servicii secrete, fiind o goană pentru a obţine o cantitate cât mai mare de informaţii (cu cât mai fidele, cu atât mai bine) privind capacităţiile militare ale celeilalte puteri. Evident, fiecare ştia că deţine arme atomice, dar era nevoie pentru a dezvolta nenumărate scenarii, să se cunoască multe alte detalii atât despre infrastructura care deservea armele atomice (submarine, rachete balistice, bombardiere cu rază mare de acţiune etc.), cât şi potenţialul militar convenţional. A fost şi o joacă de-a şoarecele şi pisica, ambele tabere având în acelaşi timp şi suficienţi şoareci, dar fiind şi pisici. Totuşi pierderea credinţei (titlul unui capitol interesant) în câmpul comunist şi-a pus puternic amprenta asupra războiului subteran care putea fi mult mai violent, chiar sângeros decât cel politico-militar. Ambele puteri ştiau că escaladarea ar fi putut avea consecinte teribile. Pierderea credinţei era sinonimă cu pierderea farmecului utopic, iar crudul adevăr, dezbrăcat de haine ideologice, a oferit priveliştea cadavrului putrezind al comunismului.
„Şocul invadării şi ocupării Pragăi a diminuat foarte mult şansele ca în Occident să se mai facă recrutări bazate pe ideologie, mai ales în rândul celor educaţi, precum studenţii. Pierderea dramatică a inocenţei nu putea fi revocată. Mai rău, au început să apară nemulţumiri, situaţie care s-a cronicizat atunci când, după temerile şi speranţele stârnite de Hruşciov, Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o inerţie accentuată şi de o corupţie generalizată la fiecare nivel al societăţii, în ultimii ani ai conducerii lui Leonid Brejnev. Oricât de disciplinate ar fi fost, serviciile de informaţii nu au putut evita complet consecinţele” [8]
Se impune subliniat şi rolul hotărâtor pe care l-a avut administraţia Reagan pentru a împinge Uniunea Sovietică pe marginea prăpastiei şi care „a estimat că ar putea destabiliza bazele economice ale Uniunii Sovietice interzicându-i accesul la tehnologiile esenţiale în caz de război şi intensificând în acelaşi timp cursa înarmărilor (de unde şi Iniţiativa Straregica de Apărare)”. Serviciul de informaţii al Armatei Roşii, celebrul GRU, nu ar fi fost capabil să facă o estimare exactă asupra capacităţilor militare ale NATO de aici rezultând şi o confuzie a decidenţilor politici sovietice care trebuiau să investească sume de bani tot mai mari: „Ruşii erau în pericol de a irosi în zadar nişte bani pe care nu îi aveau.” Cumva situaţia pare a fi similară cu cea de acum, când este evident că economia Rusiei, sufocată atât de căderea preţurilor hidrocarburilor, cât şi structura sa învechită, nu are cum să facă faţă forţelor armate ale Statelor Unite.
Concluziile autorului care aduce materia cărţii la zi, sunt importante, având în vedere rolul determinant pe care l-au jucat şi îl joacă foştii angajaţi ai servicii secrete sovietice în Noua Rusie. Se ştie că însuşi Puţin a fost membru al KGB în anii `80, pentru unii, ani de glorie ai KGB (în ciuda regimului care se sufoca-poate şi de aceea dorinţa lor de a se răzbuna, un alt mit al cuţitului înfipt pe la spate, versiunea rusească): „În loc ca prăbușirea Uniunii Sovietice să ducă la dezmembrarea organelor de securitate, peste un deceniu acestea preluaseră controlul asupra Federaţiei Ruse”.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice, Editura Polirom, Iasi, 2016, traducere de Ioana Aneci.
[2] Ibidem, pag. 95.
[3] Op. cit., pag. 124.
[4] Ibidem, pag. 139.
[5] Vinerea neagră pentru americani – 29 octombrie 1948 – când nu au mai putut decripta nici un mesaj transmis de Moscova.
[6] Ibidem, pag. 150.
[7] Ibidem, pag. 151.
[8] Op. cit., pag. 183.
