Dicţionarul ziariştilor români, de Sultana Craia

“Dicţionarul ziariştilor români ”, de Sultana Craia
Editura Meronia, Bucureşti, 2007

Puteti cumpăra cartea de pe site-ul Editurii Meronia.

Am fost mereu interesat de o istorie a presei româneşti, de la apariţia acesteia în formă tipărită şi până în anii postrevoluţionari, când, din nou, periodicele s-au dezvoltat, s-au liberalizat şi putem cu greu discerne câteva ziare sau reviste cu adevărat importante din punct de vedere calitativ şi influente din punct de vedere al propagării culturii autentice în rândul cititorilor. Din acest punct de vedere, „Dicţionarul ziariştilor români” este un importand punct de plecare în construirea unei evoluţii istorice a presei româneşti.

Sunt conştient că un dicţionar nu este un obiect de lectură de plăcere sau una care poate fi citită zi de zi, ci este mai curând un instrument pe care îl putem folosi oricând este nevoie, în funcţie de subiectul lui. Dicţionarul despre care vorbim ne poate ajuta din multe puncte de vedere şi în numeroase întreprinderi: de la istoria presei româneşti până la studierea unei anumite personalităţi jurnalistice, de la importanţa presei asupra literaturii şi istoriei românilor până la biografiile scriitorilor români, mulţi dintre ei fiind şi gazetari de succes.

Într-o cronologie aflată la începutul cărţii, aflăm şi hotarele presei româneşti. Astfel, în 1790, apare la Iaşi Courrier de Moldavie, primul periodic imprimat pe pământ românesc, acesta fiind un săptămânal de ştiri politice şi administrative, tipărit într-o tipografie de campanie, în limba franceză, de către Comandamentul armatei ruseşti (în epoca războaielor ruso-turce). Ulterior, apare şi prima revistă în limba română, în 1821, când Zaharia Carcalechi scoate la Buda (Budapesta) cu apariţie neregulată (1821, 1829-1830, 1834) Biblioteca românească, imprimată cu caractere chirilice, la Tipografia Universităţii şi cu un conţinut cultural.

În celălalt punct al istoriei, în 1989, sunt reliefate două momente foarte importante: apariţia la 21 decembrie a cotidianului Libertatea, continuatorul fostului ziar „Informaţia Bucureştiului” (prima apariţie din timpul revoluţiei, devenit acum un tabloid care nu mai aminteşte deloc de acele timpuri) şi apariţia la 25 decembriea ziarului Adevărul, „cotidian politic şi social”, director Darie Novăceanu, adevărata reinventare a jurnalismului de calitate şi liber din România.

Citind cu atenţie poveştile scurte ale ziariştilor de peste ani, fiecare cititor este atras de anumite pagini şi prezentări. Am căutat astfel amănunte despre apariţia, în timpul lui Haşdeu, a Revistei Noi, însă acestea lipsesc cu desăvârşire, dar am aflat amănunte despre apariţia la Câmpina a revistei de avangardă Urmuz, în 1928, de către Geo Bogza, în colaborare cu alţi editori.

În rest, am decis să vă las în compania unor jurnalişti de succes în perioade diferite, ale căror vieţi sunt pline de amănunte interesante, despre care eu personal aflasem prea puţine. Sunt rânduri interesante, care necesită mai multă informaţie, dar aici sunt puncte de plecare importante. Tudor Arghezi, Silviu Brucan, Constantin Dobrogreanu-Gherea, Vintilă Horia, Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu sau Octavian Paler sunt personalităţi cunoscute pentru majoritatea cititorilor acestui site, sunt oameni de seamă ai culturii şi jurnalisticii româneşti, care au iscat atât simpatia, dar şi antipatia celor din jur datorită propriul stil de jurnalism. Mai multe amănunte în acest dicţionar, cu precizarea că cititorii pot solicita informaţii despre orice alt ziarist:

Tudor Arghezi (1880-1967): „Suportă două detenţii (în 1919 şi 1943) pentru delicte de opinie, legate de texte şi atitudini manifestate în presă. După instalarea regimului comunist nu mai activează ca om de presă. În 1947-1948 este atacat în ziarul Scânteia, în anii ’50-55 nu poate publica decât traduceri, dar în 1955 devine academician ca urmare a adaptării scrisului său la climatul noului regim. Laureat al Premiului de Stat, al Premiului Herder, sărbătorit, cunoaşte o epocă de glorie în ultimului deceniu de viaţă, când, însă, ca poet, este propriul său epigon, iar ca fost ziarist, total necunoscut. Ca om de presă aparţine perioadei interbelice.”

Silviu Brucan (1916-2006): „Născut la Bucureşti, fiu al unui angrosist de stofe care dă faliment în anii ’30, face şcoală germană, apoi Colegiul Naţională „Sf. Sava”. Intră în mişcarea comunistă la 18-19 ani. Este corector la Adevărul literar şi scrie la Gazeta de seară. Editează săptămânalul Dacia Nouă (1937-1938). Scrie la periodicele comuniste ilegale, apoi este redactor la Scânteia, ziarul oficial al regimului comunist. Stalinist în tinereţe, dizident la bătrâneţe, este diplomat la Washington şi director la Televiziunea Română. După 1990 foarte prezent în mass-media în calitate de analist politic.”

Constantin Dobrogreanu-Gherea (1855-1920): „Născut în Rusia, unde se numeşte Solomon Katz, student la Harkov, aderă la mişcarea narodnicistă şi intră în atenţia poliţiei ţariste. În 1875 se stabileşte la Iaşi şi îşi câştigă existenţa cu munci necalificate şi grele. După o şedere în Elveţia, care atrăgea numeroşi emigranţi revoluţionari din Rusia, şi o nouă trecere prin Iaşi, prin cercurile socialiste, se stabileşte la Bucureşti (1876). Răpit, după izbucnirea războiului ruso-turco-român (Războiul pentru Independenţă) de poliţia rusă, este purtat prin mai multe închisori, între care celebra fortăreaţă Petropavlovsk. Ajunge până în închisoarea Mezen, în nordul extrem al Rusiei, de unde reuşeşte să evadeze. Viaţa lui este un roman de aventuri.”

Mihai Eminescu (1850-1889): „Temperament romantic, nu doar în literatură, ci şi în gazetărie, lasă o operă publicistică ce însumează, în diverse ediţii, peste o mie de pagini. (…) Este un gazetar redutabil, cu convingeri ferme şi condei acid, polemist de forţă, mai ales în înfruntările cu liberalismul ilustrat de ziarul Românul. Adversar dur al liberalilor, uneori nedrept, dar întotdeauna de bună-credinţă, îşi creează inamiciţii. Opera sa publicistică, foarte contestată la vremea ei şi în posteritate, a fost cu greu editată şi suscită şi azi adversitate. (…) Destinul său tragic şi neliniştit continuă post-mortem, poetul (dar mai ales gazetarul) trecând postum prin perioade de idealizare excesiv-simplificatoare şi campanii de minimalizare şi/sau denigrare pătimaşă. Este unicul ziarist român ale cărui texte de presă continuă să alimenteze pasiuni la mai mult de un secol de la dispariţia autorului.”

Vintilă Horia (1915-1992): „Laureat al Premiului Goncourt (Franţa) în 1960, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, renunţă la această distincţie din cauza unei campanii de presă împotriva lui, legată de publicistica şi politica lui de tinereţe.”

Alexandru Macedonski (1854-1920): „Descendent al unei familii boiereşti şi fiu al unui general cu veleităţi nobiliare, este educat acasă, apoi în străinătate, dar nu face studii sistematice. Familia sărăcind, este redactor la ziarul Oltul (1873-1874) şi manifestă opinii şi atitudini violent antidinastice. Ca urmare este arestat şi deţinut la Văcăreşti. Are un proces de presă răsunător. Este membru al Partidului Liberal, dar se alătură unei formaţiuni dizidente din cadrul acestuia. Temperament nonconformist, orgolios până la vanitate şi fantast, scandalizează lumea românească printr-o epigramă de tristă faimă, împotriva lui Mihai Eminescu, într-un moment tragic pentru acesta. Opinia publică îl ostracizează, uşile redacţiilor i se închid.”

Octavian Paler (1926-2007): „Între 1949 şi 1964 este redactor, şef de secţie, corespondent special la Radiodifuziunea Română. În 1964 este corespondentul agenţiei de ştiri Agerpres la Roma. Cariera lui trece prin diverse funcţii înalte. Este, între 1968 şi 1970, vicepreşedinte al Radiodifuziunii Române, director general al Televiziunii, redactor şef (1970-1983) la cotidianul România liberă. Deşi foarte bine integrat în presa regimului comunist, imediat după revoluţia din 1989 apare ca una dintre „marile conştiinţe morale”. Director onorific al ziarului România liberă, publicaţie vehement anticomunistă din 1990, invitat permanent, în ultimii ani de viaţă la televiziuni (în special la Antena 3), vituperează împotriva clasei politice şi este elogiat ca un campion al moralităţii, al democraţiei şi al intransigenţei police, declarându-se totuşi „de stânga”.”

Vă recomand acest dicţionar, mai puţin cunoscut, dar foarte bine închegat, scris de Sultana Craia, specialistă în acest domeniu, autoarea a mai multor volume de jurnalism, printre care „Dicţionar de comunicare”, „Teoria comunicării”, „Comunicare şi spaţiu public la români” şi „Presă şi societate la români”.

Puteti cumpăra cartea de pe site-ul Editurii Meronia.