”Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, de Édouard Louis
Editura Litera, Colecția Clasici Contemporani, București, 2018
Traducere din limba franceză și note de Alexandru Matei
”Nu am nici o amintire frumoasă din copilărie. Nu vreau să spun că n-aș fi simțit niciodată în timpul acelor ani nici un sentiment de fericire sau de bucurie. Pur și simplu, suferința este totalitară: face să dispară tot ceea ce nu intră în sistemul ei.” (pag. 11)
Sunt cuvintele cu care începe acest roman impresionant, profund autobiografic, prin care tânărul autor francez Édouard Louis își povestește trauma copilăriei sale, trauma neacceptării. Posesor al unei inteligențe native, își dă seama încă din primii ani de copilărie că este altfel decât ceilalți. El se descoperă treptat, trăiește într-un mediu rural destul de închistat în propriile concepții, așa că faptul că este altfel, că are mișcări efeminate, că vorbește încet și ascuțit, că nu are ca pasiuni fotbalul, că nu se simte bine într-un mediu masculin, preferând prietenia fetelor, nu este privit cu bunăvoință de nimeni.
De altfel, romanul se deschide cu un capitol în care doi băieți îl căpăcesc, după ce îl cataloghează ca fiind ”bulangiu”, scenă care se repetă ca un laitmotiv pe tot parcursul romanului, până la plecarea sa definitivă din sat. Bătaia se repetă zilnic, ascunsă de lume, iar Eddy Bellegueule o acceptă, ba chiar și-o dorește, important este să rămână ascunsă de ochii colegilor. Toate aceste caracteristici ale lui Eddy conduc spre o concluzie bănuită de toți, dar privită de fiecare în nota personală: colegii sunt sarcastici, cei doi băieți îi asigură durerea fizică zilnică, prietenii de familie îl ating cu aluzii din când în când:
”Tu ești bulangiul?
Rostind-o, au lăsat pentru totdeauna în mine o urmă ca un stigmat, acel semn pe care grecii îl marcau cu un fier roșu sau cu un cuțit pe corpurile indivizilor devianți, periculoși pentru comunitate. Ceva de care este imposibil să te eliberezi. Am tremurat de surpriză, deși nu a fost prima dată când mi s-a zis așa ceva. Nu te poți obișnui niciodată cu o înjurătură.” (pag. 13-14)
Pentru că, da, așa este: Eddy Bellegueule își descoperă treptat corpul și mintea și pare că trebuie să poarte pentru totdeauna stigmatul homosexualității. Într-o lume extrem de tradițională, nu poate trăi și trebuie să evadeze, pentru că nimic nu pare a duce spre fericire, spre acceptare. Părinții sunt o familie rurală tipică – tatăl vrea un băiat, ca să îl facă dur; nu acceptă să muncească decât el, rostul femeii e de a fi casnică; după ce este concediat, stă toată ziua în fața televizorului și consumă alcool, singur sau cu prietenii; înjură și nu acceptă pe nimeni, fie el negru, evreu sau homosexual; mama este confortabilă, până la urmă, cu această postură și nu face altceva decât să gătească, să calce, să facă curățenie și să bârfească, nepăsându-i nici măcar de proprii copii.
Chiar descriind această lume a familiei, a rudelor, a prietenilor, a satului, Eddy Bellegueule este cel care se află mereu în centrul atenției. Fiecare moment important al copilăriei este rememorat, de la plânsetele dese din primii ani până la frica de întuneric (cea care nu îl lasă să doarmă și îl trimite, aproape în fiecare noapte, în patul părinților), de primele prietene și primul sărut până la jocurile erotice pe care le juca împreună cu băieții – de-a bărbatul și femeia –, de la promisiunile ferme de a deveni un bărbat adevărat, făcute în fața oglinzii, până la certitudinile că este homosexual:
”Pregătindu-mă în fiecare dimineață în baie, îmi repetam neîntrerupt această propoziție, de atâtea ori încât sfârșea prin a-și pierde sensul, devenind o succesiune de silabe, de sunete. Mă opream și reluam: Azi voi fi un dur (și plâng când scriu aceste rânduri; plâng pentru că mi se pare ridicolă și hidoasă această propoziție, care m-a însoțit timp de câțiva ani și care a fost întru câtva, nu cred că exagerez, în centrul existenței mele).” (pag. 160)
”Sfârșitul lui Eddy Bellegueule” rămâne o amintire nefericită. Chiar dacă a scăpat de acea perioadă, părăsind pentru totdeauna locurile natale, lepădându-se de trauma pe care a trăit-o. Până la urmă, pentru un om altfel, diferit de cei din jur, singurul lucru benefic rămâne faptul că a evadat din lumea în care lipsa de toleranță era legea, în care totul era impus și felul în care el era și simțea nu era acceptat. Trauma neacceptării rămâne însă impregnată mereu în sufletul lui, dovada cea mai concludentă fiind acest roman trist, impresionant de trist, dar care spune adevăruri grave și atrage atenția spre sentimentele omului, spre toleranță, spre acceptarea oamenilor așa cum sunt ei. Până la urmă, Eddy Bellegueule nu a fost acceptat nici în final, dar cel mai important este că s-a acceptat pe el însuși.
