”Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț
Editura Humanitas, București, 2017
În 2013, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au decis să renunțe la joburi, să cumpere o autorulotă (Wingamm Ibin 500 pe șasiu de Volkswagen T4, fabricat în 1999, pentru cunoscători) și să locuiască în ea, lucrând în același timp pentru diferite proiecte pe tot teritoriul României. După patru ani de ”teleleu”, ei se decid să publice o carte despre preumblările și investigațiile lor, care i-au purtat nu numai prin satele, cătunele, orașele sau pușcăriile din țară, ci și prin străinătate, Grecia, Turcia și Cuba. Proiectul autorulotei, inițial doar un mijloc de transport și o locuință ce pare temporară s-a transformat în viața lor, iar volumul este povestea acestei vieți și a felului în care a început:
”Păstrăm steagul cubanez și doi lei mici de pluș, singurele lucruri nenecesare din mașină. Mi-am tăiat părul cel lung și greu de spălat. Am scăpat de hainele drăguțe, de rochii, fuste și sandale incomode, care nu se potrivesc cu viața într-o autorulotă. Nici n-aș avea unde să le port, având în vedere că în următorul an o să documentăm materiale jurnalistice în penitenciare și în comunități sărace și îndepărtate, o să dormim prin sate sau pe marginea drumului, iar una dintre fricile lui Cosmin este că o să fim jefuiți sau că o să fiu violată.” (pag. 163)
Cum este ”Acasă, pe drum”? În primul rând, este o carte de fotografie. Cosmin Bumbuț este un fotograf foarte apreciat în branșă și îmi place că pune accent pe peisaje fabuloase, pe instantanee și pe fotografia de portret. Primele 160 de pagini ale volumului conțin fotografiile sale, fiecare capitol având aici corespondent în fotografiile realizate de el, astfel încât să ne fie mai ușor să recunoaștem personajele și locurile vizitate. Într-adevăr, ar fi fost mult mai inspirat ca fotografiile să fie intercalate în fiecare capitol prezentat ulterior, ca în ”Cuba continuă” (la fel, o carte foarte bună), dar probabil s-a optat pentru împărțirea cărții în imagini și text din considerente editoriale.
În al doilea rând, este o carte de călătorie. Dacă trecem peste călătoriile din țară, majoritatea dintre ele având drept scop un anumit proiect jurnalistic, cei doi au călătorit, în trei ierni diferite, în Grecia, Turcia și Cuba. Primele două călătorii au fost făcute cu scopul de a se bucura de iernile mediteraneene și de a scăpa de frigul de la noi, dar au fost experiențe reușite care i-au apropiat de locuitorii locurilor vizitate și care i-au învățat mai multe despre modul de organizare a vieții dintr-o autorulotă, pentru că, mai ales în Grecia, au vorbit cu alți călători ca și ei, care le-au împărtășit despre experiența lor în acest sens. În țara mea preferată, au stat chiar în locurile care ne-au fost și nouă gazdă în vacanțele trecute (Nikiti sau Nafplio), au vizitat Sparta sau Monemvasia, au gustat bunătățile locale (chiar dacă nu merg niciodată la restaurant, ci se aprovizionează din supermaketurile sau piețele din zonă). În plus, călătoria autentică înseamnă să fii ”teleleu”, să ai curajul să lași totul în urmă și să călătorești la nesfârșit, iar asemenea oameni sunt de apreciat pentru că și-au părăsit confortul de acasă și trăiesc ”pe străzi”:
”Astăzi e Crăciunul și la prânz gătesc creveți și broccoli. Ne-am sunat deja familiile, care ne-au întrebat pline de milă dacă avem ce mânca, dacă ne e frig, dacă ne e bine. Sunt ciudate și stânjenitoare conversațiile cu mamele noastre îngrijorate, care rămân mereu cu senzația că nu le spunem tot, că n-are cum să ne fie așa de bine cum ne lăudăm. S-au obișnuit cu gândul că trăim într-o mașină, dar atunci când e vreo sărbătoare își aduc aminte că nu e normal ce facem. Întrebarea ”Și cât o să mai trăiți așa?” ajunge la noi chiar dacă nu e spusă.” (pag. 228)
În al treilea rând, este un demers jurnalistic excepțional, care intră în câteva lumi închise, pe care doar le bănuim sau le știm de la ”știrile de la ora 5”. Sunt pasaje cutremurătoare despre violența împotriva copiilor în carte, deși părinții consideră că ”bătaia e ruptă din rai” și palmele și pumnii reprezintă o cale necesară și obligatorie spre educație (care educație?), așa cum sunt cele din capitolul despre comuna Mironeasa, de lângă Iași. Uneori este vorba doar de o tradiție, împletită cu sărăcia din care acești părinți nu vor mai ieși niciodată, nici copiii lor:
”Sărăcia nu înseamnă doar sărăcie. Sărăcia înseamnă să nu ai acces la informații și educație, să nu ai vreme să cauți soluții, să-ți pierzi stima de sine, să te acoperi cu un văl gros de apatie și să încerci să trăiești cu tine fără să fii cuprins de disperare. Cristina și Marcel își iubesc copiii. Îi bat cu nuiaua pentru că așa știu ei că se cresc copiii, pentru că așa au fost și ei educați când erau mici. Marcel contrazice toate clișeele asistatului social: nu bea, nu își bate nevasta și muncește. Face curat la primărie pentru ajutorul social și lucrează cu ziua la oricine îl cheamă, pe orice sumă de bani. Sunt niște oameni cumsecade, care nu pot să lase moștenire copiilor lor decât sărăcia pe care și ei, la rândul lor, au moștenit-o de la părinți.” (pag. 187)
Dar nu este vorba doar despre violență asupra copiilor, ci și asupra femeilor, dar și despre abuzuri ale statului împotriva săracilor sau persoanelor cu handicap. Elena și Cosmin călătoresc prin țară pentru a se documenta pentru diverse proiecte jurnalistice, ajung în locuri precum Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova, Centrul de Reeducare Buziaș sau Fundația Speranța din Târgu Neamț și simt, în același timp, admirație pentru cei care fac un efort de reintegrare (fie ei persoane defavorizate sau oameni de bine, care deschid diferite ONG-uri pentru a salva ceva), dar și nepăsarea autorităților și a conducătorilor, care lasă totul în monotonia trecutului și fără fonduri pentru viitor. Aceștia preferă o țară de asistați sociali, nu una de oamenii care își caută serviciu și își plănuiesc viitorul:
”O mare parte din bugetul dedicat asistenței sociale se duce pe achiziții și pe indemnizații care îi țin pe oameni dependenți, nu pe serviciile sociale care i-ar ajuta să-și câștige independența. Pentru că de ani de zile, policienii noștri au preferat să-și țină votanții săraci și needucați, ca să-i fie mai ușor primarului să-i amenințe că dacă nu votează cu cine trebuie le taie ajutorul.” (pag. 324)
În al patrulea rând, este o carte anti-discriminare, o carte despre toleranță, o carte de cercetare a mediilor sociale defavorizate, care trebuie reintegrate în lumea noastră, atât de închistată în sine. Elena și Cosmin merg în medii sociale pe care noi le respingem – pușcăriași, asistați sociali, oameni săraci sau bolnavi – și se integrează acolo, câștigându-le oamenilor respectul și încrederea.
Ca un exemplu, ei ajung la Corcova, în Mehedinți, unde locuiesc 200 de romi căldărari, cei care mai păstrează meseria tradițională, își căsătoresc copiii la 10-15 ani, care își spun țigani, nu romi (romii, din punctul lor de vedere, sunt țiganii răi), care îi acceptă cu toată bunăvoința pe cei doi. Dovadă că e nevoie de acceptare, de o conștientizare a discriminării pe care o facem, poate inconștient, atunci când e vorba de țigani, așa cum simte și Elena Stancu atunci când, aflați la Craiova, vede privirile trecătorilor asupra noilor lor prieteni:
”Se feresc să ne atingă, ca și cum le-ar fi teamă că se murdăresc. Mă izbesc ura și scârba din ochii trecătorilor și-mi vine să-i opresc și să le spun cât de nedrepte sunt privirile lor. Femeile, care poartă fuste lungi și baticuri colorate, sunt curate și sunt îmbrăcate în cele mai bune haine ale lor.” (pag. 249)
Nu în ultimul rând, este o carte tristă, deși Elena Stancu nu și-a dorit asta, cum mărturisește, de altfel, în încheierea volumului. Plecând de la ideea de a-și povesti viața într-o autorulotă, avantajele și dezavantajele ei, felul în care se poate supraviețui într-un astfel de context, într-o țară în care lumea râde de acest lucru și nici măcar rudele sau prietenii apropiați nu te înțeleg, și-a dat seama că viața lor nu înseamnă numai spațiul stâmt și dormitul prin parcările găsite, ci și oamenii pe care i-a cunoscut și pe lângă care a lucrat toți acești patru ani. Tristețea vine instinctiv, la fel și lacrimile, atunci când citești despre oameni defavorizați, fie din cauza mediului, fie a bolilor de care suferă, fie din cauza culorii pielii, și pe care statul român și noi, cu toții, îi sufocăm și îi menținem în aceeași stare:
”Pentru că Florentina, Jozsi, Levi și Kutyas trăiesc așa și din cauza lor, din cauza noastră, a românilor care ne credem mai buni decât ceilalți români, care nu vrem să coborâm din mașinile noastre, să ieșim din apartamentele noastre mobilate de la Ikea și s-o întrebăm pe Florentina cum se simte azi și dacă putem s-o ajutăm cu ceva.” (pag. 345)
”Acasă, pe drum” este, din punctul meu de vedere, una dintre cărțile anului 2017, o carte-document, ce oferă multe lecții fiecărui cititor. Lumea ce transpare de aici este pe alocuri tristă și dramatică, aproape imposibil de biruit, dar cei doi autori dovedesc că imposibilul poate deveni din când în când posibil. Important este să trecem peste bariere și să încercăm să schimbăm această lume și pe noi înșine. O carte fenomenală, despre care puteți afla mai multe și de pe Teleleu.eu.
