„Lac în vacanță”, de Alexandru Drăgănoaia
Editura Creator, Brașov, 2020
În materie de cărți sunt o omnivoră. Da, știu cât de ciudat sună acest termen, dar chiar îmi place să descopăr experimentele literare care îi scot pe alții din spațiul cutumelor, acele cărți despre care nu poți scrie doar de bine sau doar de rău, din simplu motiv că sunt altfel. Este aidoma experiențelor pe care le avem cu oamenii. Ceea ce se aplică unei persoane poate fi inaplicabil alteia. Adevărul e că literatura reprezintă un organism viu, subiectiv, în care tiparele reprezintă doar borne kilometrice după care să ne orientăm în noianul de titluri noi.
Unii autori aleg să rămână pe drumuri bătătorite, alții o iau pe cărări necunoscute, pocnindu-ne în moalele capului cu diferite construcții narative, cu istorii desprinse din basme și din fabule. Alexandru Drăgănoaia face exact asta în volumul său de proză scurtă (și foarte scurtă) intitulat „Lac în vacanță”. Nedumerirea mea asupra acestei cărți începe de la însuși titlu pe care cititorul îl poate interpreta ca pe o amintire onirică a trecutului (ceea ce ar explica cumva nostalgia istoriilor cuprinse în paginile cărții) sau ca pe un punct de destinație spre care ne duce autorul.
Cert e că „Lac în vacanță” e chiar o carte inedită și când spun asta mă refer la câteva aspecte. Primul ar fi limbajul utilizat. Personajele lui Alexandru Drăgănoaia folosesc o vorbire atât de organică, de naturală, fără pic de forțare, desprinsă din traiul nostru curent, încât prima impresie e că sunt în imediata ta apropiere și că vorbele lor îți sunt adresate exclusiv ție.
Al doilea element este turnura evenimentelor. În fiecare povestire este câte o schimbare de situație care fie te lasă mut de uimire, fie îți trezește dorința de a interpreta cele citite. Și nu e neapărat ceva din domeniul fantasticului. E mai degrabă experiența pe care o aveam în copilărie cu unele bomboane, pe care le înfulecam hapsâni, iar apoi eram triști că se terminau prea repede.
Al treilea element care mi-a plăcut este felul interpretabil al încărcăturii morale pe care autorul o pune pe personajele sale. Sunt oare aceștia oameni buni? Au oare verticalitate sau sunt prinși în menghina vieții și fac ce pot pentru a supraviețui. Pe toți oamenii din istoriile acestui volum îi unește drama, absurdul vieții noastre cu bune și rele. Nu e pic de eroism pe aici, nu e nici un fel de punere în scenă. Intuiesc că miza acestui volum nu e de a șoca, ci de a spune ceva clar, real, de acolo, dintr-un trecut sau un prezent pe care-l trăim.
„Lac în vacanță” este un exercițiu literar care vine să dezmintă mitul că proza scurtă trebuie neapărat să fie sofisticată. Dimpotrivă, îndepărtarea personajelor de sfera urbană, lucru subliniat și de Andrei Crăciun pe coperta cărții, mi se pare o decizie oportună, care scutește cartea de ifosele inovației.
Avem o proză nepretențioasă, dar, în același timp, complexă, reflectând niște realități ale unor oameni pentru care fericirea pare să fie un ideal îndepărtat. Deși amestecă realitatea cu unele mici inserțiuni de fantasmagorie, de credințe învechite, autorul reușește să creeze povestiri care să ne amintească de ceva ce am mai auzit, de ceva ce poate am și trăit la un moment dat.
Cu siguranță, „Lac în vacanță” e genul de carte care nu se potrivește oricărui cititor. Unii poate ar fi reticenți față de structura și fondul acesteia, dar pentru mine e încă un motiv în plus să apelez la proza scurtă ca remediu inspirațional.
