”Această poveste”, de Alessandro Baricco
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din italiană de Mara Chirițescu și Cerasela Barbone
Am mai scris despre Alessandro Baricco aici, de-a lungul timpului, atunci când am vorbit despre cărți precum Emaus sau Novecento și mi s-a părut mereu un autor ale cărui cărți par ușurele, dar odată parcurse, te surprind prin maturitate și complexitate. Când vorbim despre ”Această poveste”, putem să spunem aproximativ aceleași lucruri: la prima vedere, o poveste banală, care are în centru un pasionat de automobile și automobilism, cel care dorește să construiască un circuit nemaivăzut, primul circular din istoria curselor de raliu; dar, dincolo de această poveste, care există și ea, se regăsesc discuții despre viață, problematici complexe și pagini emoționante.
Romanul este construit destul de atipic, deși personajul principal rămâne același: fiecare capitol are un narator diferit și un stil diferit (jurnal, relatare directă, stil decriptiv sau povestire spusă la persoana întâi sau a treia), tocmai pentru a se sublinia diferența dintre oameni, dintre diferitele personalități atunci când acestea se află în fața unui om care-și caută fericirea sau, alternativ, care-și urmează dorințele din copilărie, ceea ce reprezintă tot o formă de a atinge fericirea. Ultimo Parri, căci despre el este vorba, a urmat, într-un fel, visul tatălui său, care a decis într-o zi să renunțe la tot ce-l ținea de trecut (creșterea vacilor) și să meargă spre viitor, deschizând un garaj într-o lume departe de șosele circulate și, mai important, lipsită aproape complet de mașini. Numai că visul copilului s-a ivit la prima cursă văzută:
”Tocmai văzuse primul său automobil. Mai precis îl văzuse luând o curbă, adică într-o desfășurare perfectă și controlată a unei schimbări de direcție ce-ar putea contribui la explicarea nebuniei căreia copilul, devenit adult, avea să îi dedice o mare parte din viață.” (pag. 22)
De aici înainte, viața lui se învârte în jurul mașinilor și al țelului pe care și l-a stabilit singur, împotriva părerilor tuturor: construirea primului circuit automobilistic circular din lume, care urma să aibă 18 curbe și o singură, mare, linie dreaptă. Uneori, nici el nu mai crede în această realizare, dar este clar că nimeni nu are încredere în el niciodată. Viața lui este urmărită de personaje diferite, din apropiere sau de la depărtare, Ultimo Parri (Ultimo pentru că urma să fie ultimul copil al familiei) fiind liantul acestora. Născut la finalul secolului al XIX-lea, trece prin tragedii și suferințe, prin iubiri mai mult sau mai puțin imposibile, prin două războaie mondiale, dar își cunoaște și perechea perfectă.
De departe, alături de mesajul romanului, cele mai bine scrise și emoționante pagini sunt cele din capitolul în care sunt descrise ororile primului război mondial. Aflat pe frontul italian, undeva la granița muntoasă dintre Austria și Italia, Ultimo și colegii săi se află până la genunchi în noroi, mereu în suferință și într-o stare care poate fi asemănată cu beția, pentru că nu știu unde se află adversarii, dacă mai au vreo șansă de supraviețuire, dacă vor începe atacul sau, dimpotrivă, trebuie să se apere. Și totul mai mult din voluntariat, pentru că s-au înscris în armată abia ieșiți din adolescență, fără să gândească prea mult, din avânt patriotic prostec, pe care îl regretă deja și nu îl vor repeta niciodată. Ne aflăm în fața unor pagini puternice, realiste, dure, dar care îi vor căli sau le va aduce pieirea celor participanți, care se gândesc în acele clipe mai mult la moarte decât la supraviețuire:
”Trebuie să ne imaginăm că în peisajul acela s-au trezit milioane de oameni, zile și luni, chiar și ani în șir, lucru ce-ar trebui să ne facă să intuim oroarea de nedescris care îi bântuia, în fiecare clipă a luptei, dincolo de orice limită tolerabilă, împingându-i, poate, până la a înregistra moartea individuală, moartea măruntă a unui om, propria moarte, ca pe o întâmplare secundară, aproape ca pe-o consecință firească, dar fiind că trăiau cu moartea de ceva timp, o respirau de-o veșnicie și, de fapt, fuseseră deja condamnați încă înainte de a fi loviți de moarte, după cum ajunsese Ultimo să creadă pe front, descoperind că în alte părți moartea era o întâmplare, acolo însă era o boală, de care nu prea îți mai venea să crezi că aveai să te vindeci vreodată. O să ieșim de aici vii, dar vom rămâne morți pentru totdeauna, spunea.” (pag. 74-75)
Dar Ultimo supraviețuiește pentru a-și îndeplini menirea, trecând printr-un alt război și printr-o frumoasă poveste de dragoste cu iubirea vieții, Elizaveta. Numai că în viața lui, totul pare a fi doar o perioadă de așteptare. Numai atunci când îți îndeplinești dorința care a dat sens existenței sale se cheamă că ești cu adevărat fericit. Iar fericirea supremă nu vine atunci când ți-au stabilit alții dorințe sau meniri sau joburi de vis sau o căsnicie, ci atunci când toate astea sunt stabilite chiar de tine însuți. Atunci unele devin idealuri, foarte greu de îndeplinit, dar realizabile totuși, chiar dacă avem mult de suferit până reușim:
”Dar nu vă uitați la aparențe. Știți, oamenii trăiesc mulți ani, dar în realitate trăiesc cu adevărat numai când reușesc să facă lucrul pentru care s-au născut. Înainte și după nu fac decât să aștepte și să-și amintească. Dar nu sunt triști când așteaptă sau își amintesc. Par triști. Însă ei sunt doar puțin departe.” (pag. 170)
Iată că, din nou, Baricco nu scrie o poveste ușurică, ci pune în discuție problematica sufletului uman, greu de mulțumit, greu de satisfăcut cu adevărat. Căci fericirile mici, temporare, nu sunt suficiente, e nevoie de ceva suferință, plânsete, tragedii pentru a reuși ceva cu adevărat important. Nu oricine este însă suficient de puternic, iar romanul ”Această poveste” ne demonstrează că orice ideal are nevoie de o fundație clădită din timp și construită cu atenție și cu sacrificii.
