„Crucea de cenuşă”, de Antoine Sénanque
Editura Trei, Colecţia Fiction Connection, Bucureşti, 2024
Traducere din limba franceză şi note de Liliana Urian
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
Într-o oarecare ambianţă cu diversele dialoguri pline de înţelepciune purtate între cei mai puţin iniţiaţi şi un oarecare maestru în tainele acestei lumi, dar şi cu atmosfera celor o mie şi una de nopţi demult pierdute prin negura timpurilor, ochii omului de astăzi se lasă prinşi, la rândul lor, în mrejele acelor lumi plăsmuite, odată ca niciodată, sub straja misterului.
Ca într-un alt basm pe cât de vechi pe atât de nemuritor, călătoria îşi cunoaşte sălaşul într-o dorinţă a mentorului de a-şi dăltui viaţa pe un pergament în căutarea căruia pornesc la drum doi discipoli destoinci. Şi rând pe rând, purtaţi pe firul sinuos al poveştii, plonjăm la rândul nostru în tainele unui timp deopotrivă greu de cuprins cu mintea și dătător de linişte şi speranţă. La început, lumea se arată ostilă, privită de sub vitrariile înnegurate ale ciumei din anul 1348, rămasă în memoria celor de atunci ca o maladie apocaliptică – un bici al lui Dumnezeu, menit să prefacă vanitatea în smerenie şi să trimită creaţia înapoi în neant.
Aflat la hotarul dintre durere şi speranţă, omul devine fragil, asemenea oricărui alt prizonier care, fără să îşi cunoască nici vina, nici pedeapsa, se lasă prins de o altă mână, de această dată tot atât de letală ca un pumnal, şi condus în carcera cea grea a disperării şi a morţii spiritului. Dar atunci când singurătatea devine din ce în ce mai nemiloasă şi mai greu de purtat, ecourile unui timp deopotrivă încremenit în tăcere şi gravat în pietrele reci ale unor biserici preschimbate, parcă, în arene de luptă, trezesc în cele mai adânci încăperi ale inimii un dor nestăvilit după Cel care, la vremea rânduită, l-a înzestrat pe om cu armele deloc tăioase ale binelui şi ale luminii.
Şi astfel, ca dintr-un vis, vocile celor plecaţi încep a-şi scrie poveştile tot aşa cum glasul lui Eckhart de Hochheim, renumit teolog mistic şi iscusit predicator ar retrezi acele timpuri în care omul păşea, fără teamă, prin Grădina Raiului, iar mai apoi prin lumea lui, ştiind că fiecare colţ din ea se arată purtător demn al tuturor răspunsurilor ieşite în calea suferinţelor. Iar adevărata biruinţă nu este posibilă decât atunci când omul a înţeles că a sosit clipa ca tot acest freamăt dus în numele măririlor pe cât de strălucitoare, pe atât de efemere să preschimbe amarul lacrimilor într-un izvor nesecat de viaţă, în vreme ce secundele se împletesc, la rândul lor, într-o tainică rugăciune.
Sorbind din această apă binefăcătoare, spiritul extenuat îşi va redescoperi adevărata vocaţie, iar mai apoi, atunci când ultimele vibraţii ale inimii se vor contopi, pentru totdeauna, cu firele de nisip deja prinse în diversele clepsidre, un nor luminos va dăinui peste cei rămaşi, asemenea vechilor cruci de cenuşă din umbra cărora spirite blânde şi puternice cuprind minţile şi inimile, pentru totdeauna. Căci ceea ce rămâne dincolo de orice regulă şi privire tăioasă aruncată în lume de glasurile celor înzestraţi cu depline puteri lumeşti, sau chiar în umbra velinului scrijelit cu slove de sânge şi deja îngălbenit de trecerea timpului este morala de nezdruncinat a dragostei, care îmblânzeşte chiar şi cele mai împietrite inimi, apropiindu-l pe om de fratele său, iar mai apoi de Dumnezeu.
Hârtia nu mai avea în mod sigur nicio valoare, iar amintirile sale aveau să dispară înaintea lui. (…) În memoria stareţului Guilaume, amintirile formau nişte cruci, înfipte pe rămăşiţele actelor pe care el le lăsase să se înfăptuiască. Timpul le arsese, dar crucile le marcau locul. Toate amintirile erau pline de cruci de cenuşă, mari cimitire de fapte a căror uitare luase cu ea umbrele. Oricine putea pretinde să le renege existenţa. Dar crucile rămâneau, ele dovedeau că nu putem decide destinul actelor noastre şi nici o urmă nu se şterge vreodată de pe suprafaţa pământului. (…)
De o sută de ori se îndoise de Dumnezeu, de dreptatea Lui, de clarviziunea Lui, de prezenţa Lui… dar niciodată nu se îndoise de iubirea Lui. N-o simţise totuşi întotdeauna în întunericul chiliilor, în flacăra îngustă a lumânărilor şi în descurajările vieţii sale de călugăr. Dar calea era simplă, trebuia să renunţe să se mai lupte cu îndoielile credinţei lui, să le lase să trăiască cu sine (…). Când Dumnezeu era pierdut, puteai să-L regăseşti în inima oamenilor când aceasta bătea pentru altcineva, nu pentru ei înşişi. Şi această nelinişte care îl sugruma când se gândea la soarta fraţilor săi era dovada că ceva divin mai exista încă în el (pp.25 şi 354).
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cărturești.ro.
(Surse imagini: https://www.edituratrei.ro/, https://www.grasset.fr/, https://anaarecarti.ro/.)
