”Cartea ca destin”. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu
Editura Humanitas, Colecţia Portrete în dialog, Bucureşti, 2013
Indiscutabil, Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea-Enache sunt unii dintre cei mai importanți critici literari ai momentului și, în același timp, doi oameni care sunt în prim-planul evenimentelor culturale ale ultimilor ani, aparițiile lor mediatice fiind un factor considerabil în acest sens (primul fiind în centrul atenției publicului prin emisiunea culturală de la ProTv, ”Omul care aduce cartea”, iar cel de-al doilea prin implicarea internautică, pe rețeaua de socializare Facebook). Doi oameni implicați, dar total diferiți, lucru pe care îl recunosc și ei încă din primele pagini ale cărții de interviu, ”Cartea ca destin”, și care încearcă să discute în cele aproximativ 300 de pagini (aproape) toate aspectele lumii literare, culturale, sociale, politice etc. în care se afundă România și nu numai.
De altfel, primul capitol al cărții are chiar titlul ”O confruntare, o confesiune, un început sau un sfârșit?” și încearcă să ne lămurească resorturile acestor convorbiri între doi oameni de cultură prestigioși, să discute motivele și motivațiile, să își lămurească, de fapt, lor înșiși scopul pentru care au plecat la această întreprindere, care a durat aproximativ trei ani, care a necesat multe pagini scrise, care a avut pauze forțate sau conflictuale (le aflăm chiar din carte) și care poate naște controverse în rândul cititorilor, fiindcă cei doi parteneri de discuție nu s-au menajat și nici nu și-au ”îmbrăcat” textul în culori deschise. La final, Dan C. Mihăilescu este mulțumit de ceea ce a ieșit, iar cuvintele sale vă pot lămuri asupra structurii textului: ”De unde nu o dată m-am declarat nemulțumit pe parcursul redactării, observ acum că – în pofida lipsei unui plan riguros prestabilit și a exageratei lățiri în timp – întregul se susține. Și poate captiva (incita, intriga, agasa) diverse așteptări. E de la sine înțeles că unii ar fi dorit mai multă intimitate și chiar frivolitate, iar alții, dimpotrivă, un spor de rigoare universitară, de subiecte socio-ideologice sau teme istorico-literare.”
Intervievatul, Dan C. Mihăilescu, este mereu stârnit și pus pe vorbă, neeludând (aproape) nicio întrebare esențială a ”adversarului” său. Excepție fac, desigur, cele pe care le spunea chiar el mai sus: nu avem discuții despre propria intimitate (deși avem cuvinte dure la adresa homosexualității ”declarate” în public) și nici nu suntem împânziți de ideologie pură sau de discuții filosofice (deși Dan C. Mihăilescu nu este chiar simplu de lecturat, mai ales de cititorul obișnuit: ”vorbăria” sa abundă, după cum o recunoaște și singur, de multe metafore și epitete, de și mai multe sinonime, având, după expresia unui prieten, mereu Dex-ul la sine).
Întrebările și răspunsurile nu au urmărit un tipar, o cronologie. Deși DCM și-a dorit o listă punctuală cu întrebările încă de la momentul în care ideea de a scrie o carte de acest gen s-a concretizat, DC-E nu a acceptat și a propus o formulă inedită: întrebarea inițială venea, apoi răspunsul se cristaliza și ajungea la cel care a pus prima întrebare, pentru ca apoi următoarea întrebare să derive din primul răspuns, totul prin intermediul mesageriei electronice (în maniera clasică adaptată modernității, un calup de întrebări ajunge la intervievat, pe mail, fără ca apoi intervievatorul să modifice într-un fel întrebările inițiale sau să adauge întrebări noi, care derivă din primele). ”Încruntat”, DCM a acceptat și a ieșit o carte care s-a adaptat din mers timpurilor, născutându-se astfel întrebări actuale, care acoperă atât cultura română a ultimilor trei ani (precum, să zicem, discuția despre ICR-ul post-Patapievici), cât și toate aspectele sociale și politice de tumult ale momentului.
Despre această manieră inedită, dar esențială pentru bunul mers al acestei cărți, Dan C. Mihăilescu mărturisește chiar de la începutul dialogului, fără să știe că, până la urmă, interviul va dura câțiva ani și se va întinde pe mai multe sute de pagini: ”Modul meu de lucru este aidoma ființei mele. Precipitat, imprevizibil, în salturi și prin jeturi, nicidecum măsurat, pe porțiuni, calm și calculat. Dacă aș fi avut azi o sută de întrebări, într-o săptămână cartea ar fi fost gata, chiar dacă mi s-ar fi cerut cinci sute de pagini. Așa cum lucrăm acum, cu o întrebare pe săptămână sau pe lună, totul va dura un an, sau mai mult. Ceea ce, în sine, nu este grav. Grav, adică riscant, e că umorile mele sunt schimbătoare și sensibile ca puful păpădiei. Dacă aș fi avut toate întrebările înainte, mi-aș fi pliat stările, impulsurile și capriciile în funcție de merchezul lor, astfel încât sobrietatea ar fi avut parte de seriozitate, ludicul, de ghidușii, aluzivul, de franchețe și tot așa.”
Dacă voi mărturisi că această carte exemplară este necesar a fi citită cu creionul în mână (citatele mele trec de patru pagini și nu le pot trece aici pe toate), tot nu voi spune totul. Cu toate acestea, mi-au atras atenția câteva aspecte cu privire la criticul Dan C. Mihăilescu și activitatea sa culturală: în primul rând, DCM mi-a servit de model atunci când am început pe Filme-carti.ro noua rubrică ”Revista presei culturale”. Deși este cunoscut acum publicului mai degrabă drept un om de televiziune, un showman, el citește încă revistele culturale pe format de hârtie și le parcurge ”cu nesaț”, fără a rata nici pe cele mai obscure (din punct de vedere al publicității, nu al conținutului): dacă era inevitabil să nu citească Dilema veche, România literară sau Observator cultural, descoperim că el citește cu aceeași pasiune și Axioma (dispărută acum, la care am publicat și eu în dese rânduri), ALA, Verso sau Mozaic. Ba, mai mult, un om de cultură ce a participat intens, mai ales în anii ’90, la jurnalismul românesc are și o viziune, deloc imposibilă, despre ”revista de cultură ideală”, ce ar putea apărea pe plaiurile mioritice, îmbinând caracteristicile revistelor contemporane cu cele ale trecutului îndepărtat: ”Dacă ar fi să gândesc azi o revistă – așa cum am avut marea șansă acum aproape douăzeci de ani cu suplimentul LA&I al Cotidianului, aș asimila stilistica Dilemei cu elanul informativ al Observatorului și odihnitorul (pentru mine) conservatism al României literare. Le-aș adăuga nervul apetisant al ”Dosarelor” din Apostrof și laconismul parșiv al Academiei Cațavencu, totul gândit spre un aliaj paradoxal de Gândirea și Rampa, de Criterion și Facla, de RFR și Adevărul literar, de Axa, Rampa și Moș Teacă, dacă vrei.”
Nici apartenența la Humanitas nu este uitată (cartea este, de altfel, publicată la Editura Humanitas), DCM considerând că această editură este ”unul dintre vârfurile cultural-mediatice ale postceaușismului care au făcut istorie, au amprentat o generație și (re)transplantat Occidentul pe malurile Dâmboviței”, alături de alte repere culturale precum Muzeul Țăranului Român, UNITER, ProTV sau Dilema/Dilema veche.
Printre rânduri, descoperim și păreri tranșante asupra prezentului românesc: atacuri asupra clasei politice și nu numai, discuții despre genialitatea poporului român și a marilor sale personalități (”S-a spus demult că debutăm genial și sfârșim provincial”), impresii despre diabolizarea României profunde de către comuniști, care au distrus aproape tot ceea ce ținea de ființa națională, dar și descrieri ale prezentului românesc, caracterizat prin tabloidizare, manelizare, indiferență, lehamite. Cu toate acestea, cei doi autori au rămas și vor rămâne în România, pentru că, nu-i așa?, discuțiile se concentrează în orice mediu mai mult pe părțile negative (care sunt provocatoare și necesită mereu aplecarea spre noi soluții pentru eradicarea/remedierea lor), ei constituind totuși o parte din elita culturală a țării, pe care nu avem voie să o pierdem.
”Cartea ca destin” nu este așadar o carte obișnuită: ea ne dezvăluie într-o lumină nouă pe Dan C. Mihăilescu, care nu este doar omul de cultură pe care îl vedem la televizor sau căruia îi citim eseurile, ci este un om implicat în viața românească, o personalitate care își manifestă tranșant părerile cu privire la orice subiect considerat tabu (mai ales de către ”opozanții” de serviciu, care consideră că intelectualii ar trebui să fie mai rezervați în privința politicii, socialului, etc.). Rezultă așadar o carte plină de subiecte sensibile, o carte pentru intelectuali, dar pentru acei intelectuali cu o minimă deschidere la minte.
1 comment
Dan C. Mihailescu nici acum nu se dezice de la genialitatea care-l caracterizeaza. O carte pe care am savurat-o, am ingerat-o cu placere, cu zambetul pe buze si cu o imensa admiratie pentru domnia sa.
Stilul sau inconfundabil ma fscineaza si ma face sa-l admir pana la os pe acest superb literat pentru care limba romana, cu toate sinuozitatile sale, nu mai constituie de mult un mister.
Felicitari, domnule Dan C. Mihailescu, pentru minunata carte, pentru intreaga cariera, precum si pentru talentul deosebit de a va exprima temerile, viziunile politice ori nonpolitice, dar si placerile.
FELICITARI!