Balcic. Micul paradis al României Mari, de Lucian Boia

”Balcic. Micul paradis al României Mari”, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Bucuresti, 2014

Lucian Boia are capacitatea spirituală de a nu se repeta şi de a-şi alege mereu alte subiecte care captivează, pentru că istoricul bucureştean stăpâneşte deja o metoda pe care o aplica cu mult succes celor mai variate subiecte. Explorarea complexei prezenţe româneşti la Balcic[1] poate fi considerată şi o radiografie locală a unei mici părţi a României Mari, care este cu atât mai interesantă pentru publicul românesc de astăzi, cu cât oraşul nu mai este în cadrul  frontierelor Romaniei. La aceasta se adauga şi faptul că întregul Cadrilater a fost ras din conştiinţa publică românească după 1945. Remarcabilă a fost şi expoziţia de la Muzeul National de Istorie (8 august-15 octombrie 2013) care a marcat implinierea unui secol de la semnarea Păcii de la Bucureşti din iulie 1913 care a pus capăt celui de al Doilea Război Balcanic.[2]

O scurtă încadrare istorică se impune. România nu a primit în 1913 chiar întreaga suprafaţă a Cadrilaterului solicitată, de 22.621 kmp, ci mult mai putin, cam o treime, 7.700 kmp, cu o populaţie de 259.957 de locuitori, dintre care 116.324 bulgari, 105.765 de turci şi 11.734 de tătari.[3] Românii nu erau decât 6.259 (2,4% din populaţie), cei mai mulţi, vreo 5.000 concentraţi la Turtucaia, oraşul aflat pe malul drept al Dunării, în faţa Olteniţei. Spre sfârşitul perioadei de administrare românească (1940), numărul românilor a crescut spectaculos,  pana la 110.000 (mulţi dintre ei aromâni din Balcani ce au fost colonziaţi în zonă de către statul român tocmai pentru a contrabalnsa elementul bulgăresc)[4], în timp ce bulgarii ajunseseră la vreo 150.000, iar musulmanii (turcii şi tătarii) cândva cei mai numeroşi, la sub 100.000, în urma emigrării către Turcia kemalistă. “În preajma anexării Cadrilaterului, Balcicul numara 6.641 de locuitori, dintre care vreo 3.000 de bulgari şi putin peste 2.000 de turci. Nu lipseau şi românii: 17 in total”[5]. În urma înfrângerilor  suferite de Armata Română în 1916 (ruşinoasă fiind şi cea de la Turtucaia în faţa aliaţilor germano-bulgari conduşi de celebrul mareşal Makensen), Cadrilaterul a revenit pentru doar doi ani Bulgariei care l-a restituit, de nevoie, Regatului Român ieşit învingător la sfârşitul anului 1918.

De ce a atras Blacicul imaginarul românesc? Motivele sunt trecute în revistă rând pe rând de Lucian Boia. „Prin ponderea mai mare a populaţiei musulmane, era încă mai exotic, încă mai oriental decât Dobrogea românească. Iar peisajul maritim se înfăţişa incomparabil mai spectaculos: un ţărm stâncos lovit de valuri, de aspect mediteranean, atât de diferit de netedul litoral românesc.”[6] Stabilirea reginei Maria la Balcic a constituit un alt factor care a atras ca un magnet, după cum a fost cazul şi cu ridicarea Casetelului Peleş din Sinaia. Diferenţa este că Balcicul era totuşi un orășel destul  de prăpădit în momentul ridicării palatului reginei, în timp ce la Sinaia nu era decât mănăstirea ortodoxă. Regina Maria a făcut o primă vizită la Balcic la scurt timp de la anexarea lui, la 3 august 1915, însoţită de prinţul moştenitor Carol şi prinţesa Elisabeta, însă Maria nu a fost deloc impresionată de locaţie. S-a plimbat doar o oră, iar apoi întreaga suită s-a îndreptat către Bazargic, capitala judeţului Caliacra.

În octombrie 1924, situaţia este cu totul alta, boema artistică româneasca (mai ales pictorii) transformând radical imaginea locului. În 1925, a început ridicarea a ceea ce va deveni Palatul său, denumit romantic Tenha Juvah (ciubul liniştit în turceşte), a cărui construcţie a fost finalizată în septembrie 1926. Până în anul 1937, nu avea să treacă nici măcar un an fără ca regina Maria să nu petreaca mai mult sau mai puţin din timpul său în mult iubita reşedinţă de pe malul Mării Negre. „Balcicul mediteranean se înfăţişează în imaginarul ei ca o reactualizare a Maltei, unde mica prinţesă petrecuse cea mai fericită perioadă din viaţă (pe vremea când tatăl său, Alfred, duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, comanda flota britanică din Mediterana) Paradisul regăsit, aşadar.”[7]

Departe de mirajul romantic al orăşelului Balcic, realitatea urbanistică a administraţiei româneşti nu este nici spectaculoasa, dar nici de neglijat. Abia spre sfârşitul anilor 1930, când deja şi România îşi revenea după Marea Criză, perioada cea mai prospera a României Mari, s-au construit clădirea nouă a Primariei (care acum ar adăposti muzeul oraşului), un spital, magazinele au fost concentrate într-o clădire mare şi modernă,  s-au pietruit străzile, s-a săpat un sistem de canalziare, s-a amenajat chiar şi o pistă aviatică pe care aterizau mici avioane de pasageri, s-a electrificat oraşul de către o societate privată care concesionase serviciul şi, mai ales, s-a construit un mare dig. La 7 aprilie 1937, primul vapor de tonaj mai mare, de 4.500 tone, sub pavilion grecesc, a acostat în portul Balcic, care avusese mult de suferit şi datorită radei, inexistenţei unei căi ferate între port şi Bazargic, cât şi faptului că administraţia românească fusese mai degrabă interesată să devieze traficul maritim către Constanţa. „Vilegiatura la Balcic ajunge să fie de bon ton; la fel, pentru cine îşi putea permite, ridicarea unei vile. Acestea încep să răsară peste tot. Balcicul, sau măcar o parte a lui, ieşea în sfârşit din toropeala orientală.”[8]

Sfârşitul Cadrilaterului românesc părea inevitabil în contexul european al anului 1940, când reevaluarea întregii ordini europene stabilite dupa Pacea de la Versailles din 1919 era la ordinea zilei. Dar chiar şi aşa i-a şocat pe contemporani (poate pentru că toate privirile erau aţintite asupra Basarabiei şi Transilvaniei). Acum apar clar similitudini între modalitatea prin care România a anexat acest teritoriu şi cum l-a pierdut. Dacă în 1913 Bulgaria se afla într-o situaţie fără ieşire, prin intervenţia directă şi decisivă a României, ea pierzând cel de al Doilea Război Balcanic şi multe teritorii disputate în favoarea Serbiei, Greciei şi chiar Imperiului Otoman în urma Păcii de la Bucureşti, în 1940, România se afla, la rândul ei, într-o situaţie fără ieşire similară, având probleme majore în Est şi Vest. Bulgaria a profitat aşa cum profitase România în 1913. În plus, chiar dacă Bucureştiul a încercat fără convingere, cum afirmă Lucian Boia, să păstreze măcar Silistra ăi o fâşie de litoral (Coasta de Argint) până la Balcicul inimii reginei Maria, bulgarii au fost de neînduplecat.

Istoricul bucureştean rezumă cu multă acurateţe şi realism situaţia strategică: „Dacă s-a cedat atât de uşor Basarabia şi nord-estul Transilvaniei, Cadrilaterul reprezenta, oricum, o miză mai mică şi implica drepturi româneşti, etnice sau istorice, mai greu de susţinut.” Şi astfel, la 7 septembrie 1940, s-a semnat Tratatul de la Craiova, prin care s-au pus punct celor două decenii şi jumătate de prezenţă românească. Noi, românii, nu am avut deloc noroc în a păstra micile cadouri ale istoriei, ba dimpotriva, nu am reuşit să conservăm nici măcar teritoriile istoric româneşti, daramite cele care aveau o legătură atât de vagă cu corpul nostru naţional. Pe de altă parte, ar trebui adăugat că în întreaga Dobroge din 1878 elementul românesc era minoritar[9], iar pretenţiile istorice erau destul de şubrede (stăpânită puţin timp pe vremea lui Mircea cel Bătrân de către voievodatul Munteniei), orice am spune şi oricâte argumente am invoca acum. Ştim bine, când vine vorba de date demografice, ele au fost dintotdeauna subiectul unor aprige contestări în zona noastră de Europă!

Aranjamentul de la Craiova prevedea şi un schimb de populaţie între cele două state, astfel încat 60.000 de bulgari din Dobrogea de nord (românească) au plecat, iar 100.000 de români au părăsit Cadrilaterul. România a pierdut mai mult nu numai din punct de vedere numeric, dar şi al valorii proprietăţilor şi banilor investiţi în zonă: „Bunurile rurale erau pur şi simplu trecute în proprietatea statelor respective, fiecare stat luându-şi în sarcină despagubirea propriilor cetăţeni. Bunurile urbane, dimpotrivă, au rămas în proprietatea privată a proprietarilor respectivi, fireşte, în conformitate cu legile ţării unde se aflau situate.” Tipic balcanică metoda folosită de bulgari pentru a-i face pe proprietarii români să-şi abandoneze liber şi nesiliţi de nimeni proprietăţile sub o povară fiscală de fier! Castelul reginei Maria a rămas teoretic, cel puţin, în proprietatea Casei Regale a României şi după 1940, însă procesul de degradare părea ireversibil. Consulul general al României la Varna trimitea semnale de alarmă în ţară „Situaţiunea Palatului Balcic a devenit tragică…ruină, jaf, paragină, dezolare…Grădinile cad în paragină, pavilioanele se dărâmă, produsele se vând pe sub mâini; via şi arborii fructiferi se sălbăticesc şi dau rod puţin şi de proastă calitate. Totul cade în dezolare.” Şi această imagine este descrisă la 28 iunie 1944, la doar patru ani de la cedarea Cadrilaterului.

Transformarea ambelor ţări în sateliţi sovietici avea să aducă deznodământul final al întregii prezenţe româneşti în Cadrilater şi, mai ales, în Balcic. Bunurile monarhiei româneşti au fost trecute în proprietatea Republicii Populare, şi Castelul de la Balcic care nu a fost decât unul din elementele unei tranzacţii defavorabile părţii române (nimic nou sub soare!) fiind evaluat în contul construcţiei clădirii ambasadei RPR la Sofia. „De la început până la sfârşit-şi cu vilele, şi cu domeniul reginei-românii au fost traşi pe sfoară”[10]  Având în vedere lipsa unor atracţii deosebite pe litoralul bulgăresc al Mării Negre, supravieţuirea Palatului şi prezenţa unei regine române atât de carismatice la Balcic a atras şi determinat resuscitarea interesului părţii bulgare: „Se aude din nou vorbindu-se româneşte, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulţi dintre vizitatori sunt români. E în curs o recucerire paşnică a litoralului bulgăresc. Pe când Balcicul era românesc, mulţi bulgari nu vorbeau româneşte. Nu-i nimic, învaţă acum”, datorită valului de turişti români, evident. Poate că şi acesta este farmecul discret şi eficient al Uniunii Europene: nişte teritorii aflate atât de mult timp în dispută pot fi împărţite spre mulţumirea tuturor părţilor (românii îşi aduc aminte cu nostalgie de niste vremuri apuse când România era alta, iar bulgarii fac profit frumuşel fără a pierde nimic!) A win –win situation!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.