”Pelerinul vrăjit”, de Nikolai Leskov
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din rusă și note de Adriana Liciu
Prefață de Sever Voinescu
Sever Voinescu ne setează așteptări foarte mari, discutând despre Nikolai Leskov, în prefața la acest volum, ca fiind unul dintre marii scriitori clasici ruși, dar căruia i-a lipsit șansa. A fost implicat în politica rusească din secolul al XIX-lea, prin intermediul jurnalismului, fapt care i-a adus ceva deservicii, dar a fost și contemporan cu mari personalități ale perioadei, precum Tolstoi sau Dostoievski. Așa că, după laudele primite în reviste culturale importante din întreaga lume, în anii din urmă, descoperim și unul dintre cele mai cunoscute romane care îi aparține, ”Pelerinul vrăjit”, apărut inițial în 1873.
Tema, personajul, titlul, toate ne duc cu gândul la ”Laur”, romanul lui Evgheni Vodolazkin, care a stârnit multe discuții și aprecieri la apariția lui în traducere românească în 2014. Ivan Severianîci Fliaghin, personajul principal din ”Pelerinul vrăjit” nu este Laur, nu este un om atât de impregnat de religie și de Dumnezeu, încât să caute mereu spiritualitatea și mântuirea. Asta deși îl vom descoperi de la început ca fiind un călugăr, asta deși i-a fost promis lui Dumnezeu, prin intermediul vieții mânăstirești, încă din burta mamei.
”Păi, uite, zice, semnul e că vei pieri de multe ori și n-ai să pieri niciodată până va veni pieirea ta adevărată, și-atunci o să-ți amintești făgăduiala făcută de mama ta pentru tine și o să te duci la mânăstire.” (pag. 41)
Nu, Ivan este un om obișnuit, un bun povestitor, care a avut o viață extraordinară, plină de aventuri și de nenumărate situații pe care le cataloghează drept ”morți”, drept ”pieiri”, dar din care a scăpat prin minune. Rând pe rând, el trece prin slujbe și întâmplări deloc obișnuite prezentului, dar pe care el nu le consideră în niciun moment extraordinare, ci doar încercări spre un final necunoscut (dar, după cum spuneam, ”făgăduit” încă de la naștere).
Până și locul istorisirilor este neobișnuit: ne aflăm pe un vapor, într-o discuție sofisticată (cum nu prea mai există), pe lacul Ladoga, aproape de Sankt Petersburg, în drum spre insula Vallam. Acolo, Ivan Severianîci Fliaghin, în veșminte de călugăr, în vârstă de 53 de ani, intervine în discuție și începe să-și povestească întreaga viață. În primul rând, se desprinde pasiunea lui pentru cai, care l-a ajutat pe tot parcursul timpului ce a trecut, fiind maestru talentat (fără să fi învățat de undeva) în domesticirea și descoperirea viciilor ascunse a unui cal de orice rasă.
Fiecare slujbă, fiecare stăpân și fiecare nouă apropiere de moarte par a fi doar niște trepte de încercare spre împlinirea destinului său. A început simplu, după nașterea ca fiu de iobagi, ca vizitiu și băiat-vizitiu, dar încă de la primele sale vise, propria viață este pusă sub semnul întrebării, prin vedenii ale oamenilor pe care i-a rănit sau i-a ucis, care îi prezic pățanii repetate, ”aproape morți”.
Apoi, el călătorește de-a lungul și de-a latul Imperiului Țarist, având slujbe diverse, complexe, precum slujbaș, partener de afaceri, sclav la tătari, bețiv și slujitor al bisericii, magician și om bun la toate, handicapat și luptător drept, îndrăgostit și pețitor. Ba chiar, este luat drept pacient-experiment pentru a fi vindecat de pasiunea pentru băutură, care îi cauza numai neplăceri, mai ales financiare. Desigur, ca orice altă vindecare minune, nu este decât o păcăleală, dar paginile care descriu acest placebo sunt printre cele mai amuzante și mai reușite din întreaga carte:
”E o voință deosebită care își găsește sălaș într-un om, și n-o poate face să piară nici băutura, nici somnul, fiindcă e hărăzită. Eu ți-am arătat asta ca să înțelegi că eu, dacă vreau, pot să mă opresc chiar acum și să nu mai beau niciodată, dar eu nu vreau, ca să nu înceapă altul să bea pentru mine, iar eu, îndreptându-mă, să uit de Dumnezeu. Dar de la alt om, oricare, sunt gata să iau într-o clipă patima băuturii.” (pag. 134)
Desigur, putem cataloga fiecare aventură prin care a trecut Ivan drept o întâlnire cu Dumnezeu, care, prin supraviețuire, îi dă o nouă dovadă a existenței Sale. Sau, la fel, putem considera că fiecare trăire la limita vieții și morții reprezintă, de fapt, o ispitire a diavolului, întocmai precum Iisus a fost ispitit în pustie, etape pe care Ivan trebuie să le treacă pentru a ajunge la Dumnezeu, prin intermediul călugăririi. Indiferent cum le-am privi, aventurile sale sunt extraordinare, atipice, iar ”Pelerinul vrăjit” este atrăgător tocmai datorită acestora, a peregrinărilor sale și a stilului clasic rusesc. În același timp însă, catalogarea romanului drept ”capodoperă” este ușor forțată.
