Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa, de Isaac Babel (I)

Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa, de Isaac Babel

Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Proză XX”, Iași, 2012
Traducere şi note de Victor Kernbach

Isaac Babel este una dintre cele mai celebre victime pe care le-a facut regimul stalinist în rândul intelectualităţii sovietice iar aceasta ne-a determinat să ne îndreptăm atenţia asupra reeditarii unei colectii de nuvele care reuneşte atât „Armata de cavalerie” (1926) cât şi „Povestiri din Odesa” (1931)[1], dar şi alte nuvele mai degrabă autobiografice, apărute în alte reviste. Babel s-a născut într-o familie evreiască din portul Odesa în 1894. Odesa era principalul port la Rusiei Ţariste prin care se desfăşurau principalele operaţiuni de export şi import. După ce a încercat de mai multe ori să publice în ziarele şi revistele din Petrograd, fără mare succes, abordându-l chiar şi pe Maxim Gorki, acesta a simţit că Babel poate deveni un autor important, dar l-a trimis la munca de jos, să cunoască viaţa adevărată. Adică războiul.[2] În anul 1920, Isaac Babel a fost trimis la statul major al Armatei 1 de cavalerie, condusă de vestitul general şi ulterior mareşal Budionoi (1883-1973-o viaţă incredibil de lungă pentru o personalitate din Uniunea Sovietică de sub Stalin), care în mod ciudat, a reuşit să supravieţuiască decapitării Armatei Roşii din 1937-38, fiind unul din cei doi mareşali sovietici care a scăpat (celălalt fiind Voroşilov), alţi trei fiind asasianţi în urma unor procese publice.

„Armata de cavalerie” avea să-i aducă lui Babel recunoaşterea literară, chiar dacă ele nu prea mai pot impresiona acum şi, cu precădere pe cititorul român. Se pare însă că limba rusă folosită de Babel a surprins în epocă prin prospeţime. Babel a lucrat pentru foaia menită a îmbărbăta şi susţine moralul combatanţilor cavalerişti bolşevici, numită sugestiv Cavaleristul roşu[3], fiind în mijlocul evenimentelor, uneori primind materiale de la cititorii săi cavalerişti pe care le expune, alteori observând direct viaţa de pe front.

Volumul de povestiri nu poate fi înţeles fără o scurtă prezentare a contextului istoric care a determinat evenimentele care sunt fundalul şi, în mare măsură, subiectul povestirilor lui Babel. După prăbuşirea Imperiului Ţarist şi lovitura de stat bolşevică, haosul şi dezintegrarea fostelor posesiuni ţariste erau la ordinea zilei. În acest imens vacuum de putere, primele care şi-au însuşit dreptul de a-şi decide viitorul au fost naţionalităţile din partea de nord şi vest ale fostului Imperiu, cu o conştiinţă naţională puternică, pe care sistemul de rusificare al Imperiului Ţarist de altfel destul de slab (faţă de ceea ce a venit după) nu reuşise să le altereze, astfel încât finlandezii, popoarele baltice, polonezii şi românii basarabeni au profitat de ocazia istorică a destrămării nesperate atât a Rusiei cât şi a Austro-Ungariei şi Germaniei[4].

Noul (re)creat stat polonez s-a dovedit cel mai ambiţios din zonă fiind nevoit să lupte pe mai multe direcţii pentru a-şi asigura teritoriul. În acest punct trebuie subliniat faptul că zonele pentru care se luptau Polonia, Cehoslovacia, Rusia Sovietică, Ucraina naţionalistă, Lituania, întregul spaţiu dintre Germania şi Rusia avea multe zone cu populaţie mixtă, amestecată având în vedere că până în 1917-18 existasera cele trei mari imperii multinationale. Pentru aceste teritorii s-au dus în perioada 1918-20 nenumărate războaie locale între diverse forţe naţionaliste, războaie de relativ mică intensitate, implicând forţe reduse (cum a fost şi războiul româno-ungar din 1919 care a dus la ocuparea Budapestei de către Armata Regală Română), însă din aceste conflicte unul s-a detaşat cu claritate: războiul sovieto-polon din 1919-1921. Primele confruntări dintre polonezi şi sovieticii ruşi au avut loc în februarie 1919 în Bielorusia pentru ca acestea să îngheţe, ambii combatanţi îndreptându-şi atenţia şi forţele către noile autorităţi ucrainiene care declaraseră independenţa Ucrainei. Armata poloneză a început ofensiva în Ucraina, miza fiind partea occidentala a Ucrainei pe care Polonia o revendica având în vedere că făcuse parte din Uniunea polono-lituaniană în Evul Mediu. În plus, în aceste spaţii vaste trăia şi o însemnată populaţie poloneză alături de ucrainieni, evrei, slovaci, maghiari, romani etc.

Armata Roşie în prima faza a războiului a fost mai preocupată de stăvilirea forţelor anticomuniste albe decât de avansul polonezilor care au cucerit în aprilie 1919 Vilnius, Minsk. În vara anului 1919 forţele albe ale generalului Denikin mărşaluiau către Moscova însă Pilsudski, generalul providenţial al Armatei Poloneze ştia că albii priveau cu aceeaşi ostilitate o Polonie independentă precum bolşevicii lui Lenin, astfel încât poate că o şansă istorică a albilor anticomunisti a fost ratată căci refacerea Imperiului Ţarist în frontierele lui dinainte de 1914 era o utopie. La începutul anului 1920 situaţia de pe teren se schimbase în favoarea sovieticilor care îl respinseseră pe Denikin, semnaseră tratate de pace cu Letonia şi Estonia putând să-şi direcţioneze grosul trupelor către teatrul de operaţiuni polonez. La apogeul luptelor cele două armate dispuneau de aproximativ acelaşi număr de militari, aproximativ 800.000. La 24 aprilie 1920 armata poloneză[5] a declanşat operatiunea Kiev prin care a capturat capitala ucrainiană pentru scurt timp pentru că un contratac puternic al Armatei Roşii la 29 mai 1920 i-a forţat pe polonezi să bată în retragere. La 24 mai 1920 trupele poloneze au luptat pentru prima dată cu celebra Armata 1 de Cavalerie pentru a cărui ziar „Cavalersitul roşu” scria si Isaac Babel. Combativitatea şi cruzimea cavalerişitilor recrutaţi mai ales din zonele populate cu cazaci din sudul Rusie (zona Kubanului) care aveau meciuri şi o ură istorică cu „şleahta polonă”. Unităţile de cavalerie au spart frontul polonez şi, profitând de mobilitatea lor, au întreprins raiduri în spatele liniilor armatei poloneze aflate în retragere pe întregul front, nu numai în zona Kievului.

Brusilov, ultimul comandant al Armatei ţariste a publicat la 30 mai 1920 în Pravda un articol în care făcea apel la toţi foştii ofiţeri ţarişti să uite vechile neînţelegeri (umilinţele, asasinatele în masă, degradarea, spolierea) faţă de regimul bolşevic şi să se înroleze în Armata Roşie pentru a salva vechea Rusie de „invadatorii” polonezi. De altfel şi Lenin a mirosit potenţialul naţionalismului rus pentru a-şi salva regimul după cum a făcut-o şi Stalin în 1941-45 în faţa invaziei naziste. Lungimea mare a frontului nordic polonez, susţinut de doar 120.000 de militari, împrăştiaţi pe 300 de kilometri, sprijiniţi de doar 460 de piese de artlerie a constituit a constituit o pradă uşoară pentru concentrare de forţe sovietice conduse de Tuhacevsky. La un moment dat sovietcii îi depăşeau numeric pe polonezi cu un raport de 4 la 1. Ofensiva a fost lansată la 4 iulie 1920 iar câteva zile, datorită unei rezistenţe poloneze aprige, soarta bătăliei părea să stea sub semnul întrebării, până când superioritatea numerică a Armatei Roşii şi-a spus totuşi cuvântul. La 7 iulie 1920 trupele poloneze se aflau în retragere,  nefiind anihiliate sau complet distruse după cum doreau şi sperau sovieticii. La începutul lui iulie 1920 conducerii noului stat independent polonez îi era limpede că forţele sovietice nu mai aveau drept obiectv doar împingerea frontierei către vest ci ameninţau însăşi independenţa statului polon şi, probabil, nu erau departe de adevăr, mai rar se observă în istorie state ocupate de bolşevici care să fi fost evacuate ulterior. La 28 iulie comuniştii sovietici au înfiinţat la Bialystok un Comitet Revoluţionar Polonez Provizoriu a cărui misiune era să administreze teritoriul polonez capturat.[6] Cei mai mulţi membrii ai acestui comitet fantomă erau evrei ceea ce a sporit antisemitismul polonez. După ce nu au reuşit să menţină frontul pe râurile Bug şi Narew, polonezii şi sovieticii se aflau încleştaţi la numai 97 de kilometri de Varşovia.

La 2 iulie 1920 un înfierbântat Tuhacevsky dădea ordinul pe Armata „Spre vest! Peste cadravrul Poloniei albe se întinde drumul către un război mondial. Să mărşăluim spre Vilnius, Minsk, Varşovia şi mai departe către Berlin, peste cadavrul Poloniei”. Care  se afla într-o situaţie foarte dificilă şi chiar dacă a cerut ajutorul Aliaţilor a beneficiat prea puţin de armamentul şi muniţiile occidentalilor pentru că, de exemplu, chiar dacă premierul David Lloyd George[7] a dorit să le trimită întregul imens surplus pe care-l avea Marea Britanie după Primul Război Mondial, o grevă a sindicatelor pro-comuniste britanice a împiedicat încărcarea lui pe navele cu destinaţia către Polonia. Nici în Franţa situaţia nu eram mai roză. Iată ce scria L’Humanité în acea perioadă „Să nu trimitem nici un om, nici un ban nici un obuz pentru Polonia reacţionară şi capitalistă! Trăiască Revoluţia Rusă! Trăiască Internaţionala Comunistă!” Guvernul francez a trimis totuşi un corp expediţionar de 400 de consilieri militari (ofiţeri) din care a făcut parte şi Charles de Gaulle şi a facilitat traversarea Franţei de către un corp de voluntari supranumit Armata Albastră, alcătuit mai ales din polonezi din Franţa sau America.

Ungaria alba a lui Horthy s-a oferit să trimită un corp de cavalerie de 30.000 de militari însă trecerea lor a fost blocată de Cehoslovacia cu care atât Polonia cât şi Ungaria aveau alte diferende teritoriale. Ultimele trupe române au părăsit Ungaria în februarie-martie 1920 lăsându-i-o amiralului Horrthy. Ofensiva sovietică asupra Varşoviei a început la 10 august 1920 însă sovieticii nu ştiau că polonezii reuşiseră să spargă codul folosit pentru a transmite mesajele radio cifrate, astfel încât se aşteptau la atacul bolşevic. În acelaşi timp Armata 1 de Cavalerie descrisă de Babel avea să fie respinsă de polonezi lângă Lvov. Forţele generalului polonez Sikorski au declanşat o contraofensivă ce avea să producă debandadă în rândul Armatei Roşii, obligând-o să înceapă o retragere pe scară largă, pe toate fronturile, chiar spre uimirea polonezilor! Armata de cavalerie a lui Tuhacevsky a fost învinsă de cavaleria polonă şi în bătălia de la Komarow de lângă Zamosc şi complet anihilată la 6 septembrie 1920 la Hrubieszow, însă despre aceste aspecte Isaac Babel ezită sau nu poate să se aplece, din motive lesne de înţeles. Pacea a fost semnată la Riga şi a permis Poloniei să înglobeze o mare parte din teritoriile aflate în dispută (Ucraina şi Bielorusia occidentala dar şi Vilnius-Vilno).

(va urma)

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom sau de aici, în format electronic.