”Dama de cupă”, de Iulian Ciocan
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2018
După cum ne mărturisea într-unul dintre evenimentele de la FILIT 2018, Iulian Ciocan s-a mutat în ultimul timp, cu realizările sale din domeniul literar, spre tărâmul distopiilor. Cel mai recent roman al său (dacă excludem volumul din seria ”Scriitori de poveste” despre Nicolae Gane) este o distopie și cât de răcoritor ți se pare, în calitate de cititor, să scapi un pic de registrul ”mizeriei” cotidiene care domină literatura românească contemporană și să citești altceva, de pe un alt tărâm literar. Desigur, nici aici nu scăpăm de tarele societății moderne, de la noi sau de aiurea, dar prospețimea vine din registrul mai larg în care este situată povestea.
Ne aflăm în Chișinău, iar personajul principal, Nistor Polobok, se lăfăie într-o viață plină de huzur, având o casă imensă, având la activ câteva amante, fiind funcționar important la Primăria capitalei, într-un post cheie pentru orice primărie: Șef Direcție Arhitectură-Urbanism-Fond Funciar. Orice autorizație trece prin mâinile lui, așa că viața de lux este întreținută prin mita zilnică, primită direct sau prin interpuși. Așadar, o atmosferă tipic est-europeană, ca să nu zic românească, plină de corupție, trafic de influență, mită, funcționari delăsători sau degrabă solicitanți de favoruri, la care adăugăm un mare corupt, Marele Cimpanzeu, care a acaparat instituțiile publice și presa:
”Cu multă răbdare, Nistor Polobok îi dădu toate indicațiile necesare pentru deghizarea jecmănirii în afacere cinstită. Într-o țară în care toți furau ca-n codru, banii au fost mereu pentru funcționarul chel un fir călăuzitor în viață. Cum să trăiești fără bani? Iar pentru că salariile erau ridicol de mici, trebuiau găsite alte soluții, nu?” (pag. 13-14)
Peste acest fundal trist, dar obișnuit, Iulian Ciocan construiește o poveste apocaliptică: o gaură din asfaltul din fața casei lui Nistor se lărgește pe zi ce trece, amenințând strada, casele, cartierul și apoi întregul oraș. Acest dezastru de proporții îi este înfățișat funcționarului nostru în visuri sumbre premonitorii repetate, pentru ca o confirmare a propriilor temeri să primească atunci când merge la o ghicitoare celebră din Chișinău. Ba, mai mult, primește și confirmarea că el este principalul vinovat al viitoarei dispariții a orașului, iar vinovata este o damă de cupă:
”De ce oare distrugerea orașului era generată de un păcat al său? Parcă nu mai existau oameni păcătoși în Chișinău? Păi, era plină urbea de ticăloși și de nemernici, iar închisorile – de ucigași și hoți. Cum și în ce chip hotărâse Providența că păcatul lui era cel mai grav? De ce crăpătura afurisită apăruse în dreptul casei sale, și nu în fața castelelor mult mai mari ale unor bandiți notorii? Era o nedreptate flagrantă, ilogică, deprimantă. Dar ce conta acum cine era mai păcătos? Conta doar un fapt, acela că el trebuia să se debaraseze urgent de un păcat propriu.” (pag. 60)
Așa că urmează trei pași importanți, pe care cititorii îi pot descoperi pe îndelete în carte: să se mute la casa de la periferie, din satul Suruceni; să avertizeze cumva pe toată lumea în privința apocalipsei ce vine; să stopeze această apocalipsă, prin descoperirea damei de cupă, care trebuie să-l ierte pentru un păcat pe care l-a săvârșit nu se știe când (desigur, Nistor se știe foarte păcătos, dar nu știe de unde s-o apuce în aflarea singurului motiv al dezastrului ce a început să distrugă clădiri și vieți).
Dincolo de Nistor, lumea imaginată este plină de personaje vii, tipice vremurilor noastre și cărora autorul le-a conferit o onomatică fantastică: îl cunoaștem pe primarul Chișinăului, Arsenie Cartof; jurnalista Natalia Mereacre este un personaj-cheie; Radu Bîlbă a visat toată viața să plece din Moldova, fiind nostalgic după zilele petrecute la Universitatea Transilvania din Brașov; plus Mihaela Periuță, plus Vitalie Chiperi, plus Mircea Baltag. Ca să nu mai spunem felul amuzant în care toate aceste personaje sunt privite, de la distanță, de autor. Să-l luăm ca exemplu pe Vasile Păvălache, locuitor într-un bloc înghițit de gaura neagră, care deveni apoi un activist politic, implicat în problemele cetății și membru al nou-înființatului Partid Anti-Groapă:
”Când blocul brejnevist în care îi locuia familia începuse să pârâie din toate încheieturile, Vasila Păvălache făcu aproape totul cum scrie la carte, acționă ca un adevărat erou, ca un voinic din poveste. I-a scos repede din casă pe cei doi copii, a scos-o pe soție, în timp ce geamurile și pereții crăpau ca o coajă de ou, iar dulapurile se prăbușeau zgomotos, și chiar a reușit să înșface mapa cu documente și laptopul. Un singur lucru nu izbutise să facă Vasile Păvălache, să-și salveze soacra, iar această inadvertență îi provocă soției Măriuca o depresie cruntă. La drept vorbind, nu fusese chiar o inadvertență, căci Vasile Păvălache, în ciuda situației dificile, nu uitase de soacra mereu înăcrită. Pur și simplu, cu un minut înainte să înceapă dezastrul, pe soacra Liuda o apucase pântecăraia și baba se închisese în veceu” (pag. 139)
Dincolo de pericolul provenit din groapă, care înghite treptat străzi întregi, plus personajele noastre, se pare că nimeni nu se sinchisește, iar societatea în ansamblu nu-și va schimba metehnele nici în cazul unei catastrofe. Corupția este la fel de implicată în viața oamenilor, politicul înflorește (chiar se văd oportunități de intrare în Parlament tocmai datorită gropii), viața continuă și nimeni nu vede iminența catastrofei. Poate cu excepția lui Nistor Polobok, cel mai afectat și singurul care pare că se căiește. Iulian Ciocan construiește aici un roman foarte actual, care ne dovedește odată în plus că nu ne vom schimba nici în Apocalipsă. Lipsa de orizont a românilor, a moldovenilor, se prelungește dincolo de sfârșitul probabil.
