”Albumul rusesc. Povestea unei familii aristocratice”, de Michael Ignatieff
Editura Polirom, Colecţia Eseuri şi confesiuni, Iași, 2014
Traducere de Ioana Aneci
În general, relaţia mea cu literatura rusă este dificil de încadrat şi mai degrabă incertă. Dacă marii clasici mă atrag doar parţial şi prefer nuvelele sau romanele mai scurte, sunt în schimb foarte încântată de noua literatură modernă, reprezentată de autori ca Daria Donțova sau Serghei Lukianenko.
Michael Ignatieff nu poate fi definit ca rus, decât prin prisma provenienţei şi genealogiei. Altfel, este vorba despre un profesor universitar canadian, născut în Toronto, însă foarte pasionat de istoria propriei familii – interes argumentat, la începutul lucrării, printr-un elogiu adus fotografiei ca mijloc de păstrare şi de perpetuare a amintirilor şi, implicit, a moştenirii culturale.
După ce studiază un număr de fotografii vechi, autorul decide că istoria familiei sale merită scrisă şi începe o documentare riguroasă, care se întinde pe mai mulţi ani. Informaţiile se obţin deseori anevoios: unii îşi amintesc puţine, alţii deloc; şi chiar dacă iniţiativa sa este bine primită, de multe ori se loveşte de obstacole legale sau administrative.
Cu toate acestea, Ignatieff reuşeşte să redea un peisaj fidel al câtorva perioade marcante din istoria Rusiei, dar și să sublinieze caracterul extraordinar al bunicului său, contele Pavel Ignatieff, sau faptele parcă desprinse din poveste ale bunicii sale, Nataşa. Din imaginile fulminante şi neverosimile ale războaielor, revoltelor şi revoluţiei se desprind aceste figuri semi-legendare, care au călătorit, au văzut, au învins şi au ştiut să se retragă cu demnitate.
În ciuda faptului că Ignatieff menţionează, în repetate rânduri, cât de puţin ruşi sunt el sau verii săi, cu toţii născuţi pe pământ străin şi căsătoriţi cu englezoaice sau canadience, atracţia seducătoare a trecutului a fost prea puternică. Pe baza călătoriilor documentare, a arhivelor, a discuţiilor cu unchii lui sau a jurnalului ţinut de bunică, autorul reconstituie epoca de glorie a familiei sale, când bunicul era unul dintre primii oameni ai Ţarului, şi continuă povestea cu reuşite militare şi baluri somptuoase până când, distrusă de revoluţie, clasa din care au făcut parte aceşti oameni se vede nevoită să părăsească Rusia pe furiş, şi să ia calea unui exil din care nu se vor mai întoarce.
Cartea se citeşte uşor, fiind nu doar o relatare biografică, ci și un fel de poveste eroică, cu personaje prezentate cu unele exagerări tipic ruseşti – poate încă o dovadă că sângele apă nu se face. Presărată cu toate elementele necesare unei naraţiuni de calitate, Albumul rusesc are acţiune, descriere şi suficient dialog cât să caracterizeze câteva personaje mai mult decât pitoreşti.
Concluzia este firească: cu o precizie occidentală, fără risipă de amănunte şi totuşi cu suficient patos slav, Michael Ignatieff a scris o biografie de familie romanțată, susţinută însă de suficiente fotografii (majoritatea reoproduse în carte) pentru a fi realistă.
